joi, 11 septembrie 2008

Referat Circuite integrate, tipuri si generatii

Producţia de componente electronice discrete a fost revoluţionată în momentul apariţiei primelor circuite integrate. Aceste noi componente au revoluţionat atât producţia de bunuri de larg consum de lunga durată, precum şi cea industrială, strecurându-se astăzi în cele mai neinchipuite domenii ale vieţii noastre cotidiene.


Iti este util acest referat?
Da-i o nota si ajuta-ti colegii!
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
Să ne aducem aminte de primele aparate de radio, care au fost echipate cu circuite integrate în etajul audio, aparitia primelor receptoare TV echipate cu circuite integrate, radiocasetofoane şi multe altele, pătrunderea automatizării în procesele de producţie, apariţia roboţilor industriali.

După etapa mecanizării, omul îndeplineşte în principal funcţia de conducere a proceselor tehnologice de producţie. Operaţiile de conducere necesită un efort fizic neglijabil, în schimb necesită un efort intelectual important. Pe de altă parte unele procese tehnice se desfăşoară rapid, încât viteza de reacţie a unui operator uman este insuficientă pentru a transmite o comandă necesară în timp util.
Se constată astfel că la un anumit stadiu de dezvoltare a proceselor de producţie devine necesar ca o parte din funcţiile de conducere să fie transferate unor echipamente şi aparate destinate special acestui scop, reprezentând echipamente şi aparate de automatizare. Omul rămâne însă cu supravegherea generală a funcţionării instalaţiilor automatizate şi cu adoptarea deciziilor şi soluţiilor de perfecţionare şi optimizare.

Prin automatizarea proceselor de producţie se urmăreşte asigurarea tuturor condiţiilor de desfăşurare a acestora fără intervenţia operatorului uman. Această etapă presupune crearea acelor mijloace tehnice capabile să asigure evoluţia proceselor într-un sens prestabilit, asigurându-se producţia de bunuri materiale la parametri doriţi.
Etapa automatizării presupune existenţa proceselor de producţie astfel concepute încât să permită implementarea mijloacelor de automatizare, capabile să intervină într-un sens dorit asupra proceselor asigurând condiţiile de evoluţie a acestora în deplină concordanţă cu cerinţele optime.
Totul a fost motivat şi demonsrtat prin cresterea performanţelor tehnici, a fiabilităţii produselor şi în scăderea preţului de cost.

Ce este de fapt un circuit integrat? Un ansamblu de componente discrete ( diode, tranzistoare, rezistente, condensatoare şi chiar bobine ) montate pe un suport de siliciu miniatural numit “cip”. Acest ansamblu a fost standardizat şi a căpătat forme de capsule cu diferite dimensiuni şi număr de terminale. Numărul componentelor a crescut de la câteva sute, la câteva mii sau chiar zeci de mii în cazul microprocesoarelor.

Cele mai simple circuite integrate, sunt cele logice fabricate şi în ţara noastră şi sunt din seria CDB începând cu 400, 402, 403, 404, care conţineau maxim 4 trazistoare, 2 diode, şi 4 rezistente, ele putând fi construite uşor şi din componente discrete. Aceste porţi au fost folosite la fabricarea de calculatoare şi în automatizări unde numărul lor erau cu sutele şi chiar cu miile. Sigur, gama de produse din seria CDB nu s-a oprit la aceste câteva tipuri, numărul lor fiind câteva sute.
Circuitele integrate TTL s-au culminat în cele mai simple microprocesoare de fabricaţie românească ca: procesorul de 1 bit PC 14500, numărătorul de program de 4 biţi PC 14104 sau demultiplexor 1:8 cu memorie.

Circuitele integrate logice, care au fost folosite cu zecile de mii în primele calculatoare, dar şi în alte aplicaţii industriale, de automatizare şi robotizare, au netezit calea spre realizarea circuitelor integrate liniare, care puneau probleme noi, generate de complexitatea structurii, de particularităţile procesului tehnologic, de varietatea metodelor şi a aparaturii de testare.

Circuitele integrate au fost proiectate şi perfecţionate pe diferite domenii de utilizare: asa s-au născut cele logice, cele analogice, ori lineare etc. În functie de caracteristicile funcţionale şi de domeniul de aplicaţii cele analogice au fost grupate pe familii: amplificatoare operationale (AO), circuite de uz industrial, circuite de audio, radio şi TV, arii de diode şi tranzistoare. Şi totusi, ele nu pot fi clasificate foarte exact după nişte criterii prestabilite deoarece, au domenii de aplicare foarte largi.

În ţara noastră, începând din anul 1974 au fost produse primele circuite integrate analogice-liniare cu aplicaţii în domeniul audio, radioreceptoare şi televizoare. Asa a devenit imperios necesară preluarea şi asimilarea circuitelor integrate liniare, care să preia funcţiile etajelor clasice cu tuburi electronice sau cu tranzistoare. S-au născut primele aparate de radioreceptoare cu circuite integrate cu etajele de radiofrecvenţă şi frecvenţă intermediară integrată într-un cip de TBA 570, cu decodor stereo de tip A758 şi cu etajul final audio de tip TCA 150, care la vremea aceea situau produsele la nivelul de vârf al tehnicii mondiale.

Principalul producător de circuite integrate şi alte componente, a fost IPRS Băneasa, o fabrică unde au fost produse alte circuite integrate liniare, ca alimentatorul stabilizat pentru tunere cu varicap TAA 550, amplificatorul de frecvenţă intermediară sunet şi imagine la TV (TDA 440), sincroprocesorul TV (TBA 950), C.I. pentru baleiaj vertical (TDA 1170 ), amplificatoare operaţionale (A 741, M 3900 ), stabilizatoare de tensuine (A 723), temporizator ca E 555, senzor magnetic M 230, comutator senzorial pentru tastaturile electronice la TV, seria SAS 560,561.

Spre exemplificare aş menţiona ca amplifictorul operaţional A 741, care se găseste în capsula cu 8 sau 14 terminale, are domenii largi de aplicaţii ca: receptor de tensiune, amplificator neinversor sau inversor, integrator ori amplificator de putere cu viteză de variaţie mare. Toate acestea şi altele în domenii ca robotizarea industrială, maşini unelte semiautomate sau automate, producţia de echipamente audio- video. Din familia lui A 741 fac parte si amplificatorul operational cuadruplu M 324 şi cel dual de tip M 358, care şi-au găsit aplicaţiile în sisteme de control industrial şi ca ampilficatoare de curent continuu.

Referat Generatoare de semnal

Circuitele electronice care, în anumite conditii specifice, generează semnale se numesc generatoare de semnal.
În funcţe de condiţiile fundamentale de producere a semnalului, generatoarela se pot împărţi în două categorii : oscilatore şi generatoare comandate.

Oscilatoarele sunt generatoare de oscilaţii electrice întreţinute, cu frecvenţe proprie (care deci funcţionează fara semnal de intrare).
Faţă de amplificatoare, oscilatoarele prezintă asemanari şi deosebiri. Asemanarea constă în proprietatea comună de a transforma energia de curent continuu a sursei de alimentare in energie de curent alternativ a semnalului generat. Deosebirea constă, in primul rand, in faptul ca pentru executarea acestei operaţii amplificatoarele necesită un semnal de comandă, pe când oscilatoarele lucrează fară semnal exterior de comandă. În al doilea rând, semnalul de ieşire al unui amplificator are frecvenţă dată de semnalul de intrare, pe când semnalul generat de oscilator are frecvenţa dată de parametrii circuitelor care il compun.

• PARAMETRII OSCILATOARELOR

Ca generatoare de semnal, trebuie sa îndeplinească anumite condiţii privind principalii săi parametri şi anume:

- forma semnalului generat;
- domeniul de frecvenţă in care lucrează;
- stabilitatea frecvenţei semnalului de ieşire;
- mărimea si stabilitatea amplitudinii semnalului de ieşire;
- coeficientul de distorsiuni neliniare impuse.

• CLASIFICAREA OSCILATOARELOR

Oscilatoarele se pot clasifica după urmatoarele criterii:

După forma semnalului pe care il generează:

- oscilatoare sinusoidale ;
- oscilatoare nesinusoidale;
• După domeniul de frecvenţă în care lucrează:
- oscilatoare de joasă frecvenţă (de audiofrecvenţă);
- oscilatoare de înaltă frecvenţă (de radiofrecvenţă);
- oscilatoare de foarte înaltă frecvenţă;
• După principiul de funcţionare:
- oscilatoare cu rezistenţă negativă;
- oscilatoare cu reacţie;
• După natura circuitelor care intervin in sructura lor:
- oscilatoare RC;
- oscilatoare LC;
- oscilatoare cu cuarţ;

• CIRCUITE PENTRU GENERAREA IMPULSURILOR

• Circuite basculante

Circuitele basculante sunt circuite electronice, prevazute cu o bucla de reactie pozitiva, folosita la generarea impulsurilor. Aceste circuite prezinta in functionare doua stari de durata de obicei inegala : una de acumulare,in care tensiunile si curentii variaza foarte lent si una de basculare, in care au loc variatii foarte rapide ale tensiunilor si curentilor.
Procesul de basculare este un proces cumulativ, care o data amorsat se dezvolta in avalansa. Amorsarea proceselor de basculare se poate face fie cu ajutorul unor semnale de comanda aplicate din exterior, fie in urma unui proces intern de variatie relativ lenta ( de exemplu, descarcarea unui condensator ) care creiaza la un moment dat conditii pentru declansarea proceselor ce duc la basculare.

• Dupa numarul de stari stabile pe care le pot prezenta, circuitele basculante se impart in trei categorii :
- circuite basculante astabile : nu prezinta nici o stare stabila ; se caracterizeaza printr-o trecere dintr-o stare in alta, fara interventia unor impulsuri de comanda exterioara.Perioada semnalelor generate depinde de valorilie parametrilor circuitului;
-circuite basculante monostabile:prezinta o singura stare stabila,in care pot ramane un timp indelungat.Cu ajutorul unui impuls exterior comanda ,ele trec intr-o alta stare in care raman un interval de timp determinat de elementele circuitului,dupa care revin la starea initiala;
-circuite basculante bistabile:se caracterizeaza prin doua stari stabile,in care pot ramane un timp inelungat.Trecerea dintr-o stare in alta se face prin aplicarea unui impuls scurt de comanda,din exterior.

Referat Microprocesoare

De la apariţie pînă în momentul actual, evoluţia calculatoarelor personale a cunoscut momente de cotitură, veritabile mutaţii.
Primul este legat de introducerea, în anul 1976, a calculatorului APPLE II, moment care marchează adevărata naştere a domeniului, al doilea este legat de implicarea, în anul 1981 a firmei IBM prin lansarea faimosului IBM PC, iar al treilea este apariţia în arhitectura calculatoarelor personale, a microprocesorului INTEL 80386.

Acest microprocesor marchează a treia eră, majoră, în calculul personal, punînd la dispoziţie o putere de calcul deosebită, viteză spo¬rită, precum şi posibilităţi de programare care deschid perspective noi software-ului de bază şi de aplicaţie. 386 este cel mai inovativ microprocesor dezvoltat pînă acum şi fără îndoială,, va fi pentru mult timp cel mai vîndut microprocesor. Fiind un microprocesor pe 32 de biţi puternic şi flexibil, aplicaţiile sale vor fi mult mai extinse, programele existente putînd fi rulate mai rapid şi mai eficient. Programatorii vor fi mult mai liberi de constrîngeri hardware, dezvoltând programe MS DOS precum şi noi programe care beneficiază de lucrul pe 32 de biţi în cadrul noilor sisteme de operare, mult mai eficiente.

Cum cunoscutul principiu al "ontogenezei care repetă filogeneza" se respectă şi în domeniul calculatoarelor personale, tehnologia existentă a permis im¬plantarea conceptelor de prelucrare paralelă, interleaving, page mode, cache, maşină virtuală, proprii pînă acum sistemelor medii şi mini în cadrul calculatoarelor personale. 386 conţine el însuşi în arhitectură, o mulţime din conceptele enunţate şi permite de asemenea, implan¬tarea la nivelul resurselor unui calculator personal, a acestor concepte "noi".

Toate acestea sugerează faptul că 386 va impune un nou standard pentru calculatoarele personale. In anii care urmează, cele mai multe inovaţii vor fi legate de exploatarea posibilităţilor pe care le oferă acest microprocesor. Cu toate că, în prezent calculatoarele personale realizate pe baza microprocesorului INTEL 80386 nu oferă, în mare, decît ceva mai multă viteză, performanţe deosebite sînt aşteptate pe măsura dezvoltării software-ului ce exploatează caracterristicile noi ale acestui microprocesor. Această lucrare nu îşi propune să prezinte în detaliu structura lui 386. Ea vrea să ofere o imagine adecvată a pieţei de calculatoare personale actuală, ajutîndu-1 pe managerul de astăzi să ia o decizie corectă într-o politică de achiziţie de PC pe termen lung. Chiar şi vînzătorului de calculatoare personale lucrarea îi poate fi utilă, prin indicarea posibilităţilor pe care le oferă piaţa de PC-uri.

Tehnologia 386 este prezentată clar, fără să se intre în detalii, care să facă lucrarea greu de abordat de un cititor fără o pregătire de strictă specialitate. Sîntem conştienţi că piaţa româneas¬că de calculatoare, ca orice piaţă scăpată de mecanismele greoaie ale centralizării, are o tendinţă exagerată spre neologisme, în special în faza de început. Lucrarea subliniază faptul că orientarea achiziţiilor trebuie să se facă raţional, criteriul preţ / performanţă trebuind să caracterizeze politica de cumpărare în raport cu fiecare aplicaţie. Există domenii în care o soluţie ieftină (PC XT/AT) poate da deplină satisfacţie. De remarcat însă că o strategie pe termen lung indică PC 386 ca o soluţie recomandabilă, mai ales sub aspectul dezvoltărilor ulterioare, potenţiale. Este ştiut că performanţele calculatoarelor personale depind de arhitectura şi soluţiile adoptate de fiecare constructor.

Lucrarea face o analiză a principalelor arhitecturi adoptate, a managementului de memorie, a modului de organizare a magistralelor de date, a diverselor soluţii de conectare a memoriilor externe şi a perifericelor în cadrul unor sisteme 386 puternice cum ar fi IBM PS2/80, COMPAQ DeskPro 386/25, SUN 386i...
80386 oferă o soluţie hardware eficientă pentru multiprogramare şi un mod 8086 virtual prin care calculatorul funcţionează ca şi cum ar rula sisteme MS-DOS "single tasking' multiple. Pentru a folosi acest avantaj, este nevoie de software proiectat pentru a-l utiliza. MS-DOS, în forma nemodificată, nu poate să asigure aceste funcţii. Din această cauză 80386 a generat un interes renăscut pentru sistemele de operare micro, domeniu dominat de MS-DOS în ultimii ani. Lucrarea anali¬zează noile implicaţii în software, versiunile 386 ale OS/2, programe de control 386, sisteme de operare alternative, extensii DOS şi UNIX. Se face o prezentare a evoluţiei microprocesoarelor INTEL, prezentîndu-se caracteristicile fiecărei familii.

Pentru o orientare clară, un studiu comparativ al microprocesoarelor pe 32 de biţi evidenţiază locul ocupat de 386. Tendinţele de evoluţie în domeniu sînt prezentate de asemenea, în sfîrşit, tehnicianului i se oferă o imagine a arhitecturii interne a lui 386, registre, tipuri de date, mod de operare precum şi set de instrucţiuni. Un tabel comparativ cu principalii competitori în domeniul PC 386 oferă o imagine selectivă cumpărătorului român asupra pieţei de calculatoare personale la nivelul anilor 1990.

80386, rezultatul unei evoluţii tehnologice

INTEL, arhitectul revoluţiei calculatoarelor personale

Arhitectura microcalculatoarelor de astăzi este datorată în proporţie de 70% firmei INTEL, într-adevăr, luînd în considerare primul calculator personal realizat în 1974, MITS ALT AIR, avînd la bază microprocesorul 8080, IBM PC şi nenumăraţii compatibili care au făcut ca arhitectura 8086/88 să devină un standard, generaţiile succesive ale lui 86, 80286, 80386 cu nenumăratele aplicaţii, foarte rapidul 486, toţi rulînd acelaşi software şi împingînd compatibilitatea de jos în sus înspre secolul următor, putem susţine afirmaţia de mai sus fără ezitare.Succesul lui INTEL se datorează abilităţii acestei firme de a descoperi tendinţe de viitor şi de a se poziţiona astfel încît să poată exploata aceste tendinţe.

Cînd Robert Noyce şi Gordon Moore au înfiin ţat compania în 1968, erau deja veterani ai industriei electronice; s-au întîlnit în timp ce lucrau pentru William Shokley, cel ce coinventase tranzistorul şi împreună cu alţi 6, au înfiinţat Fairchild Semicon ductors. In timp ce erau la Fairchild, Noyce a inventat circuitul integrat, iar Moore a coordonat echipa de cercetători care a introdus în fabricaţie primul circuit integrat. Scopul iniţial al lui INTEL, într-un moment cînd memoria calculatoarelor era realizată pe toruri de ferită, era de a realiza o memorie pe un circuit integrat. Prin 1969, INTEL producea primul circuit integrat RAM static, iar în 1970, RAM-ul dinamic 1103 a constituit o soluţie providenţială pentru calculatoarele de capacitate medie, făcînd ca memoriile pe toruri de ferită să fie depăşite şi curînd abandonate. 1971 a marcat două evenimente deosebite pentru INTEL: primul EPROM şi primul microprocesor.

Referat Microcontrolere

Circumstanţele în care ne găsim astăzi în domeniul microcontrolerelor şi-au avut începuturile în dezvoltarea tehnologiei circuitelor integrate. Această dezvoltare a făcut posibilă înmagazinarea a sute de mii de tranzistoare într-un singur cip. Aceasta a fost o premiză pentru producţia de microprocesoare, şi primele calculatoare au fost făcute prin adăugarea perifericelor ca memorie, linii intrare-ieşire, timer-i şi altele. Următoarea creştere a volumului capsulei a dus la crearea circuitelor integrate.

Este anul 1969, şi o echipă de ingineri japonezi de la compania BUSICOM sosesc în Statele Unite cu cererea ca unele circuite integrate pentru calculatoare să fie făcute folosind proiectele lor. Propunerea a fost făcută către INTEL, iar Marcian Hoff a fost desemnat responsabil cu acest proiect.

Pentru că el era cel ce avea experienţă în lucrul cu un calculator (PC) PDP8, i-a venit să sugereze o soluţie diferită fundamental în locul construcţiei propuse. Această soluţie presupunea că funcţionarea circuitului integrat este determinată de un program memorat în el. Aceasta a însemnat că configuraţia ar fi fost mult mai simplă, dar aceasta ar fi cerut mult mai multă memorie decât ar fi cerut proiectul propus de inginerii japonezi.

După un timp, cu toate că inginerii japonezi au încercat să caute o soluţie mai simplă, ideea lui Marcian a câştigat, şi a luat naştere primul microprocesor. În transformarea unei idei într-un produs finit, Frederico Faggin a fost de un ajutor major pentru INTEL. El s-a transferat la INTEL, şi doar în 9 luni a reuşit să scoată un produs din prima sa concepţie. INTEL a obţinut drepturile de a vinde acest bloc integral în 1971.

În primul rând ei au cumpărat licenţa de la compania BUSICOM care nu au avut idee ce comoară avuseseră. În timpul acelui an a apărut pe piaţă un microprocesor numit 4004. Acela a fost primul microprocesor de 4 biţi cu viteză 6000 operaţii pe secundă. Nu mult după aceea, compania americană CTC a cerut de la INTEL şi de la Texas Instruments să facă un microprocesor pe 8 biţi pentru folosinţă în terminale.

Cu toate că CTC a renunţat la această idee până la sfârşit, INTEL şi Texas Instruments au continuat să lucreze la microprocesor şi în aprilie 1972 a apărut pe piaţă primul microprocesor de 8 biţi sub numele de 8008. Putea să adreseze 16Kb de memorie şi avea 45 de instrucţiuni şi viteza de 300.000 de operaţii pe secundă. Acel microprocesor a fost predecesorul tuturor microprocesoarelor de astăzi. INTEL au continuat dezvoltările lor până în aprilie 1974 şi au lansat pe piaţă microprocesorul de 8 biţi sub numele de 8080 ce putea adresa 64Kb de memorie şi avea 75 de instrucţiuni, iar preţul începuse de la 360$.

Într-o altă companie americană Motorola, şi-au dat seama repede ce se întâmpla, aşa că au lansat pe piaţă un microprocesor de 8 biţi 6800. Constructor şef era Chuck Peddle şi pe lângă microprocesorul propriu-zis, Motorola a fost prima companie care să facă alte periferice ca 6820 şi 6850. La acel timp multe companii au recunoscut marea importanţă a microprocesoarelor şi au început propriile lor dezvoltări. Chuck Peddle părăseşte Motorola pentru a se muta la MOS Technology şi continuă să lucreze intensiv la dezvoltarea microprocesoarelor.

La expoziţia WESCON din Statele Unite din 1975 a avut loc un eveniment critic în istoria microprocesoarelor. MOS Technology a anunţat că produce microprocesoarele 6501 şi 6502 la 25$ bucata pe care cumpărătorii le puteau cumpăra imediat. Aceasta a fost atât de senzaţional încât au crezut că este un fel de înşelăciune, gândind că competitorii vindeau 8080 şi 6800 la 179$. Ca un răspuns la competitorii lor atât INTEL cât şi Motorola au scăzut preţurile lor în prima zi a expoziţiei până la 69.95$ pe microprocesor.

Motorola intentează repede proces contra lui MOS Technology şi contra lui Chuck Peddle pentru copierea protejatului 6800. MOS Technology încetează de a mai produce 6501 dar continuă să producă 6502. 6502 este un microcontroler pe 8 biţi cu 56 de instrucţiuni şi o capabilitate de adresare directă de 64Kb de memorie. Datorită costului scăzut, 6502 devine foarte popular, aşa că este instalat în calculatoare ca :KIM-1, Apple I, Apple II, Atari, Comodore, Acorn, Oric, Galeb, Orao, Ultra şi multe altele. Curând apar câţiva producători de 6502 (Rockwell, Sznertek, GTE, NCR, Ricoh şi Comodore preiau MOS Technology) ce era în momentul prosperităţii sale vândut la o rată de 15 milioane de microprocesoare pe an!

Alţii totuşi nu au cedat. Federico Faggin părăseşte INTEL, şi îşi porneşte propria sa companie Zilog Inc.
În 1976 Zilog anunţă Z80. În timpul creării acestui microprocesor, Faggin ia o decizie crucială. Ştiind că un mare număr de programe fuseseră dezvoltate pentru 8080, Faggin îşi dă seama că mulţi vor rămâne fideli acelui microprocesor din cauza marii cheltuieli care ar rezulta în urma refacerii tuturor programelor. Astfel el decide că un nou microprocesor trebuie să fie compatibil cu 8080, sau că trebuie să fie capabil să execute toate programele care deja fusese scrise pentru 8080.

În afară acestor caracteristici, multe altele noi au fost adăugate, aşa că Z80 a fost un microprocesor foarte puternic la vremea lui. Putea adresa direct 64Kb de memorie, avea 176 instrucţiuni, un număr mare de registre, o opţiune incorporată pentru reîmprospătarea memoriei RAM dinamice, o singură sursă, viteză de lucru mult mai mare etc. Z80 a fost un succes mare şi toată lumea a făcut conversia de 8080 la Z80. Se poate spune că Z80 comercial, a fost fără nici o îndoială, cel mai de succes micropocesor de 8 biţi a acelui timp. În afară de Zilog, alţi noi producători apar de asemenea ca: Mostek, NEC, SHARP şi SGS. Z80 a fost inima a multor calculatoare ca: Spectrum, Partner, TRS703, Z-3.

În 1976, INTEL iese pe piaţă cu o versiune îmbunătăţită de microprocesor pe 8 biţi numit 8085. Totuşi, Z80 era cu mult mai bun încât INTEL curând a pierdut bătălia. Chiar dacă au apărut pe piaţă încă câteva microprocesoare (6809, 2650, SC/MP etc.), totul fusese de fapt deja hotărât. Nu mai erau de făcut îmbunătăţiri importante ca să-i facă pe producători să se convertească spre ceva nou, aşa că 6502 şi Z80 împreună cu 6800 au rămas ca cei mai reprezentativi ai microprocesoarelor de 8 biţi ai acelui timp.

Referat Legile chimiei - configuratia electronica

Configuraţia electronică a unui element chimic din tabelul periodic descrie aranjarea electronilor săi în diferiţii orbitali, adică straturile pe care se mişcă electronii. In cazuri similare exista o oarecare precautie in prezentarea definitiei termenilor cu coerenta. Aceasta se poate observa, de exemplu, in cazul conceptului punctului material – o entitate abstracta si fara dimensiune - , de a face o distinctie intre punctul material matematic si punctul material fizic (5), a carui scop este de a atribui o dimensiune nesemnificativa punctului.

In fapt, termenii “ideal” si “perfect” nu au acelasi inteles, dupa cum se poate observa din definitiile lor: Ideal – ceea ce exista numai in idee; imaginar; subiectul unor aspiratii inalte; modelul visat sau imaginat Perfect – fara defect; ingenios; notabil; incomparabil; care corespunde unui concept sau ideal; executat la cel mai inalt nivel posibil.

In stiintele exacte situatia se complica si mai mult, acesti termeni avind alte intelesuri. Astfel, termenul “ideal” poate fi interpretat ca reprezentarea, la cel mai inalt nivel de aspiratie, fizico-matematica a unui model, intelegind in acest caz ca daca se iau in considerare toate variabilele ce pot actiona intr-un fenomen definit a carui evolutie duce la ecuatia care reproduce cu acuratete fenomenul.

Totusi, termenul “ideal” poate fi deasemenea asociat cu reprezentarea fizico-matematica a aceluiasi fenomen- se obtin expresii simple care implica un numar mai mic sau mai mare de variabile. In aceste conditii survenite in general, se impun una sau mai multe conditii variabilelor microscopice sau macroscopice, in urma carora se obtine reprezentarea fenomenologica extrema (limita).

Existenta unor diferente in aceste definitii conduce la concluzia ca trebuie sa existe o distinctie intre termenul de ‘gaz ideal’ si termenul de ‘gaz perfect’. Aceasta distinctie este pertinenta atita timp cit, luind in considerare exemplul vaporilor de apa la 10mmHg si 20 C, se poate spune ca are comportamentul unui gaz ideal dar nu este un gaz perfect, deoarece in conditiile date pot fi condensate. Una din dificulatile inerente acestei probleme consta in stabilirea pe baza unor criterii stricte a diferentei conceptuale dintre simbolurile:

Cind se scrie ‘=0’ se face referire la o egalitate, o relatie necesara sau obligatorie unei afirmatii, Adevarat sau Fals, din care se doreste obtinerea sau constructia fara abordari, fara imperfectiuni a ceva ca, de exemplu, o teorie. Teoria Cineticii Gazelor Perfecte stabileste in sau prin postulatele sale doua legaturi extreme, termeni de egalitate, respectiv pentru volumul adecvat de molecule gazoase si pentru fortele de interactiune dintre molecule reprezentate pentru:

vi = 0 si fi = 0

din care, impreuna cu legile lui Newton aplicate particulelor, definitia presiunii, rezulta ecuatia:

PV = nRT

fara a fi necesar a face vreo mentiune privitor la comportamentul presiunii sau al temperaturii in obtinerea acestei ecuatii. In consecinta, in acord cu Teoria Cineticii Gazelor Perfecte, trebuie sa fie toate valide in intervalul acestor variabile.

In caz contrar, asa cum se va observa mai incolo, nu ar fi trebuit reprezentat, de exemplu axa presiunilor sau a temperaturilor. In consecinta, reprezentarile bi- si tridimensionale ale izotermelor, izocorelor si izobarelor gasite in majoritatea tratatelor si articolelor stiintifice, sunt reprezentari ale gazelor perfecte si nu ale gazelor ideale.

Simbolul “→0 impune o conditie- o legatura cu validitatea rezultatului ce se obtine dupa utilizare. Daca nu concura cu o relatie de egalitate, ci cu o conditie pe care a limitat-o (in general avind legatura cu o imposibilitate practica), a fost inlocuita de egalitatea P = 0 in loc de P 0. In aceasta egalitate rezultatul depinde strict de relatia prezumata; pe de alta parte in situatia →0 rationamentul conform caruia rezultatele experimentale devin mai bune cu apropierea de conditiile impuse, functioneaza.

Astfel, a scrie X=0 inseamna numai a afirma ca intereseaza obtinerea unui rezultat separat de aceste conditii, in timp ce expresii de tipul X 0 (sau X) inseamna ca relatia obtinuta este cu atit mai corecta cu cit se apropie de conditiile impuse decit ar fi in X 0. Astfel, in acest caz nu s-a simtit necesitatea utilizarii lui X ca si una dintre axele coordonatoare.

Prezenta lucrare are doua obiective principale: sa defineasca gazul real, perfect si ideal, in asa maniera incit sa aiba coerenta si uniformitate intre ele si sa gaseasca punctul comun al celor trei, astfel incit studiul gazelor sa fie mai consistent.

Referat Miscari si orbite

Marile descoperiri in astronomie- observa G.P. Kuiper si Barbara Middlehurst in monumentala lucrare The Solar System- s-au realizat in cursul stradaniei de a interpreta miscarile planetelor. Copernic, Kepler, Newton, Euler, Lagrange, Laplace, Gauss si Poincare, pentru a numi doar pe cei mai mari, au creat conceptul stiintei moderne a naturii studiind mersul planetelor.”
Elementele de baza ale miscarilor si orbitelor rezulta si ele din tabelul sinoptic rteprodus. Cu toate acestea, trebuie sa subliniem marea complexitate a acestor miscari( numai Pamantul are 14 miscari studiate), ca si faptul ca in explicarea lor mai exista inca multe necunoscute. Factorul covarsitor determinant al acestor miscari este Soarele. Alte corpuri ceresti, cu mase mai mici, isi exercita influentele, mai ales sub forma de perturbatii( de pilda perturbarea unor asteroizi si comete de catre planete). Se ajunge si la captarea unor mici corpuri ceresti de catre planete, cum ar fi frecventa captare a corpurilor meteoritice de catre Pamant sau captarea unor asteroizi de catre Jupiter.

Satelitii sunt in primul rand determinati in cursa lor de planetele in jurul carora se rotesc, factorul solar fiind mult mai redus, datorita distantei mai mari. Sensul miscarilor este predominant cel direct, adica corespunzator miscarii de revolutie a Pamantului. Sensul retrograd se intalneste doar la cativa sateliti( ca si la unele comete). Miscarile se fac conforma cunoscutelor legi kepleriene, cu abateri care se explica prin interventia unor factori perturbatori, in mare parte cunoscuti.
Planetele au orbite eliptice, in general apropiate de cercuri( cu o excentricitate mica), cu exceptia lui Mercur si Pluton, avand excentricitati de peste 0,2. Planurile orbitelor planetelor coincid aproape cu planul elipticii ( al orbitei Pamantului). Din nou, Mercur si Pluton fac exceptie: 7( si 17(. In general insa, planetele trebuie cautate pe cer in constelatiile traversate de eliptica, adica in cele zodiacale. Excentricitatile si inclinatiile orbitelor fata de eliptica cresc la asteroizi- si mai mult la cometele cu perioada scurta. La cometele cu perioada lunga, orbitele se apropie de forma parabolica si inclinatia lor fat de eliptica pare sa nu asculte de nici o regula. Satelitii planetelor se rotesc in jurul planetelor pe orbite apropiate de cercuri, de obicei in palnul ecuatorial al planetei.
Conform legilor lui Kepler, miscarea corpurilor ceresti pe orbitele de revolutie nu se face cu o viteza uniforma, chiar pentru acelasi corp ceresc. Viteza parcurgerii orbitei de revolutie de catre o planeta este mai lenta cand distanta ei fata de Soare este mai mare ( de exemplu Mercur: 47.9 km(s, Pluton:4.74 km(s). cu alte cuvinte, Mercur este de circa 10 ori mai “ grabit” decat Pluton. Dca n-ar exista aceasta discrepanta de viteza nici diferenta dintre duratele de revolutie a planetelor nu ar fii asa de mare( anul mercuian=0.24 ani terestri; anul plutonian=248.4 ani terestri).
In ce priveste rotatia planetelor, aceasta este mai greu de determinat decat revolutia, datorita atmosferelor dense care invaluie unele dintre aceste corpuri cerestri. Sunt cazuri, ca ecelea ale lui Jupiter si Saturn, in care se cunoaste numai durata de rotatie a atmosferei. In ce il priveste pe Pluton, imposibilitatea de ase repera telescopic cu certitudine anumite detalii ale suprafetei a impiedicat stabilirea vitezei de rotatie, explorarea astronautica fiind probabil singura in stare sa rezolve aceasta enigma. In ce priveste planeta Venus, abia explorarea astronautica a permis stabilitrea unei durate de rotatie de 243 de zile, intr-un sens retrograd. Din datele cunoscute rezulta ca, spre deosebire de viteza de revolutie, viteza rotatiei planetelor nu este in raport cu departarea de Soare. In orice caz, la trei dntre planetele gigante ( Jupiter, Saturn si Uranus), durata roatiei este exceptional de scurta.
Observatorilor atenti ai boltii le sunt cunoscute “ buclele” pe acre planetele le descriu pe bolta, fara o legatura cu forma rela a miscarii acestora in spatiul cosmic. Acestia au observat ca prin miscarea relativa a Pamantului fat de miscarea lui Marte pe orbita, Marte pare sa descrie pe cerul terestru o curba sinuoasa, caracterizata prin inaintari, statiuni si retrogradari. Daca cele doua planete ar avea perioade egale de revolutie, fireste ca acest lucru nu s-ar mai intampla, dar anul terestru este de 365 zile, iar cel martian de 687 zile.

Planete inferioare se interpun uneori intre Soare si Pamant, aratandu-ne atunci o fata intunecata, ca si Luna; ele prezinta, ca si aceasta, faze, descoperite inca de Galileo Galilei.
Dupa cum am aratat, fenomenul, descoperit de Leverrier, al variatiei seculare a orbitei planetei Mercur in ce priveste deplasarea periheliului acesteia in sensul miscarii sale de revolutie, ramanea inexplicabil in lumina mecanicii clasice newtoniene. Teoria relativitatii a stabilit insa ca orbitele planetare nu sunt elipse fixe in planul lor, ci elipse care se rotesc lent in acest plan, ceea ce duce la deplasarea periheului. Cu alte cuvinte, elipsa are, ea insasi, o miscare secundara lenta, de rotatie, in sensul miscarii de revolutie. Efectul respectiv se manifesta la toate planetele, dar mai intens la Mercur, cel mai apropiat de Soare, unde campul gravific e mai puternc. In acest caz, deplasarea e de 43 secunde de arc in fiecare secol- orbita lui Mercur efectuand o rotatie completa in 3 milioane de ani. Hailaire Cuny considera de aceea orbitele planetare drept “pseudoelipse, curbe deschise care se rotesc in jurul Soarelui”.
Au produs unele ingrijorari “proorocirile unor certetatori dupa care o pretinsa “aliniere” a planetelor va duce la cresterea activitaii solare si implicit la turburai metereologice si seismice pe Pamant. Aceasta asertiune nu are nimic in comun cu stiinta, dealtfel nici macar o asemenea aliniere nu poate duce la efectele catastrofice prezise. Preziceri apocaliptice si absurde au bantuit si in trecut astronomia, de pilda in legatura cu ivirea cometelor, fiind insa intotdeauna infirmate.

Referat Pluto - Charon

Pluto-Charon

Pluto este a noua planet` de la Soare ]i cel mai [ndep`rtat membru al
Sistemului Solar. A fost descoperit ca urmare a unor calcule din 1905,
f`cute de c`tre astronomul american Percival Lowell, care prezisese
existena unei planete [ndepartate, dup` Neptun, ca urmare a micilor
perturbaii [n mi]c`rile lui Uranus. Continuat` de c`tre membrii
observatorului Lowell, cercetarea s-a terminat cu succes [n 1930, c@nd
astronomul american Clyde William Tombaugh l-a g`sit pe Pluto acolo
unde calculase Lowell.

Pluto se rote]te [n jurul Soarelui [n 247,7 ani tere]tri la o distan`
medie de 5,9 miliarde kilometri de Soare. Orbita acestuia este a]a de
alungit` [nc@t uneori Pluto este mai aproape de Soare dec@t Neptun.
Totusi nu exist` posibilit`i de coliziune, pentru c` planul orbitei
lui Pluto este mai [nclinat dec@t al lui Neptun, iar orbitele lor nu
se intersecteaz`.

Vizibil doar prin telescoapele mari, Pluto pare s` aib` o culoare
galben`. Pentru muli ani s-a ]tiut doar foarte puin despre planet`,
dar [n 1978 astronomii i-au descoperit un satelit ce [l orbiteaz` la
doar 19.000 km, pe care l-au numit Charon. Orbitele celor dou` corpuri
le fac s` treac` foarte des unul prin faa celuilalt, fapt ce le-a
permis astronomilor s` le determine m`rimea precis. Pluto are 2320 km
[n diametru iar Charon are 1270 km, fiind cel mai mare satelit din
Sistemul Solar [n comparaie cu m`rimea planetei [n jurul c`reia
graviteaz`. Lui Pluto i s-a g`sit ]i o atmosfer` de metan, care
exercit` o presiune de 100.000 ori mai mic` dec@t presiunea
atmosferic` normal` de pe P`m@nt.

{n 1994, telescopul Hubble a studiat 85% din suprafaa planetei,
dezv`luind zone luminoase ]i zone [ntunecoase (posibili muni ]i
canioane). Aceste imagini confirm` teoria c` exist` ghea` la polii
planetei, mai ales c@nd aceasta se afla departe de Soare.

Cu o densitate dubl` dec@t a apei, Pluto este f`cut din mai multe roci
dec@t celelalte planete [ndep`rtate. Muli astronomi consider` c`
Pluto a fost un satelit al lui Neptun care s-a separat de planet` [n
urma unei coliziuni cu un alt corp. Ali astronomi sunt de p`rere ca
Pluto ]i Charon sunt doar corpurile mai vizibile din zona numit`
Centura Kuiper (un inel de materie ce orbiteaz` Soarele mai departe ca
Neptun).

Pluto nu a fost [nca explorat de nici o sond` ]i r`m@ne prea puin
cunoscut. Timp de doua decenii NASA a propus expediii spre Pluto. {n
2012 sonda numit` Pluto-Kuipper Express va cartografia suprafaa lui
Pluto ]i a satelitului s`u, Charon. Aceast` sond` se va roti [n jurul
planetei la mai puin de 15.000 km, realiz@nd fotografii cu o
rezoluie de 1 km. Dup` spusele lui Robert Staehle, conduc`torul
proiectului, NASA pl`nuie]te s` lanseze aceast` prob` [n 2004, care
apoi va c`l`tori cu 18 km/s pentru aproximativ un deceniu pentru a
parcurge cele 5 miliarde de km p@n` la destinaie. Dup` aceast`
c`l`torie

Lung`, proba va avea numai c@teva ore pentru a aduna toate
informaiile necesare despre cea mai [ndepartat` planet`.

{n concordan` cu sloganul NASA ("mai rapid, mai bun, mai ieftin"),
Pluto-Kuiper Express va fi relativ u]oar`: 135 kg ]i va costa 250
milioane de dolari. Ocup@nd un volum de 1 metru cub, sonda va
transporta instrumente pentru 16 experimente diferite: camere video ]i
spectometre vor fotografia formele de relief de pe Pluto, vor analiza
compoziia chimic` a planetei ]i atmosferei, presiunea ]i atracia
gravitaional`. {n timp ce proba va orbita planeta, un spectometru va
determina compoziia atmosferei m`sur@nd absorbia luminii Soarelui.

Dup` ce va trece de Pluto, proba []i va continua traiectoria prin
Centura Kuiper, unde camerele ]i spectometrele vor studia corpurile pe
l@ng` care va trece. Dac` aceste corpuri vor avea aceea]i compozitie,
se va demonstra teoria c` Pluto s-a desprins din aceast` centur`.

Referat Astronomia - evolutie si descoperiri

Astronomia este, în opinia generala, cea mai veche dintr stiintele
naturii, originile acesteia întrezarindu-se în paleolitic (epoca veche
a pietrei), cea dintâi etapa a istoriei omului. Etimologia denumirii
atribuite acestei stiinte este de origine greaca, fiind compusa din
substantivele "astron" (astru) si "nomos" (stiinta). Obiectul de
studiu al astronomiei este, în consecinta, materia (în toate formele
sale de organizare) din univers: galaxii, stele, materie interstelara,
planete, sateliti naturali si artificiali ai planetelor, etc.

Este bine-cunoscut faptul ca "motorul" dezvoltari astronomiei ca
stiinta in-dependenta l-a constituit, înca de la origini, necesitatea
orientarii spatio-temporale, a marcarii precise a unor evenimente cu
importanta practica.

Fara îndoiala, progresul hotarâtoras astronomiei antice a fost
determinat de civilizatia greaca. Din pacate, textele învatatilor
greci antici nu ne-au parvenit, însa informatii relevante privind
contributia decisiva a civilizatiei grecesti, începând cu secolul al
VI - lea î. Ch. în studiul astronomiei sunt consemnate cu
minutiozitate în texte târzii.

Pentru greci, toate domeniile cunoasterii obiective încep de la Homer.
Acesta îsi merita pe deplin atributul de parinte al geografiei, însa
tot el ajunge primul la notiunile de "orizont" si "cerc arctic".
Informatiile scrise privindaceste contributii sunt cuprinse în
magistrala "Geografie" a lui Strabon, scrisa de catre acesta în
secolul 1 d.Ch. Homer remarca stelele care nu apun niciodata si
numeste cercurile descrise de acestea pe sfera cereasca "cercuri
arctice". Între ele, Homer remarca Ursa, cea mai stralucitoare
constelatie din cercul de stele mereu vizibile pe bolta cereasca a
Greciei.

Thales din Milet, unul din cei 7 întelepti ai Greciei, a carui viata
se desfa-soara cel mai probabil între anii 624-548 î.Ch. a initiat la
Greci studiul sistematic al naturii si al matematicii. Întemeietor al
scolii Ioniene, Thales considera apa ca ele-ment fundamental în
Univers. Referitor la structura acestuia, Thales afirma (în opi-nia
lui Strabon) ca: "Pamântul, centrul Universului, are forma unei
farfurii întinse ce pluteste pe apa. Deasupra lui se gaseste bolta
cerului, fixa si solida, de care sunt prinse stelele. Apa, elementul
primordial, umple la nesfârsit spatiul de sub Pamânt si de deasupra
boltei ceresti".

Pythagoras (581-500 î.Ch.) întemeietorul celei mai importante scoli
filozo-fice a Greciei antice, s-a nascut în Samos. A fost matematician
celebru, creator al acusticii, dar si autor al unui numar important de
descoperiri astronomice. Acesta a depasit pe înaintasii sai
considerând, primul, ca "Pamântul are forma sferica, ca si ceilalti
astri". De asemenea, Pythagoras contrazice primul, în mod direct,
conceptia geocentrica. Pamântul nu mai sta în centrul Universului, ci
îsi ocupa locul sau lipsit de privilegii între ceilalti astri.
Împreuna cu discipolii sai cei mai importanti (Philolaos, Ecphantos,
Heracleides Ponticul si Aristarchos). Pythagoras a observat ca Soarele
parcurge drumul sau zilnic de la est catre vest si simultan se înalta
(înce-pând cu solstitiul de vara), relevând doua miscari aparent
distincte, diurna si anuala. În mod special trebuie remarcat faptul ca
Ecphantos, unul dintre cei mai tineri pythagoreici, a ajuns primul la
ideea miscarii Pamântului în jurul axei sale. Heracleides Ponticul a
remarcat o anumita dependenta a planetelor Mercur si Venus fata de
Soare, iar mai târziu, în secolul III, Aristarchosdin Samos a aratat
primul ca Soarele este incomparabil mai mare decât Pamântul. Un alt
fapt important precizat de Strabon este acela ca Pytheas Messaliotula
fost primulcare a identificat pe cer locul Polului si a definit cercul
polar.

Un alt mare erudit al antichitatii, Erathostenes, nascut în colonia
greaca Cyrene (aflata pe teritoriul de nord al Libiei) în jurul anului
284 î.Ch. este acela care a evluat pentru prima data în mod stiintific
circumferinta Pamântului. Un alt mare geometru, Apoloniu din Pergam
(250-180 î.Ch.) , introduce pentru prima data epiciclurile si
deferentii pentru a explica miscarea anuala aparenta a planetelor,
intens folosite în secolele urmatoare.

Cel mai mare astronom al antichitatii, Hipparchos s-a nascut în 190
î.Ch. în Niceea Bythiniei si a trait în insula Rodos. Desi s-a
mentinut în cadrul rigid al sistemului geometric, Hipparchos a
calculat (folosind epiciclurile si derentii) table destul de precise
ale miscarii Soarelui si Lunii, fiind în masura sa ofere predictii
precise ale eclipselor. El este, conform datelor cunoscute pâna acum,
descoperitorul fenomenului de precesie si autorul unui catalog stelar
cuprinzând 1080 de stele. Claudiu Ptolomeu (90-160 d.Ch.) încheie
seria marilor astronomi ai Greciei antice, autor al monumentalei
"Megale sintaxis" care preia si dezvolta cele mai importante rezultate
ale predecesorilor sai, în special ale lui Hipparch. Tot acesta,
studiaza pentru prima data refractia astronomica a luminii provenite
de la astrii.

Cinsprezece secole mai târziu, Nicolai Copernic (1473-1543) a publicat
în anul mortii sale monumentala: "De revolutionibus orbium
coelestium", precedata de o varianta în manuscris mult mai restrânsa
(intitulata "Comentariolus") în care a fundamentat
sistemulheliocentric al lumii, chiar daca unele inexactitati erau
mentinute (Soarele este centrul Universului, orbitele planetelor sunt
circulare iar vitezele acestora sunt constante). La 7 ianuarie 1610,
Galileo Galileidescopera cei patru sateliti giganti ai lui Jupiter
(care îi poarta si numele) si în aceasi perioada Johannes Kepler
descopera pe baza datelor observationale puse la dispozitie de Tycho
Brahe adevaratele legi de miscare ale planetelor, pe baza carora Isaac
Newton descopera cauza acestor miscari , formulând Legea atractiei
universale.

Secolele XVII si XVIII sunt marcate de o evolutie spectaculoasa a
instrumentelor astronomice si a tehnicilor de observare. Demne de
remarcat pentru evolutia navigatieiastronomice sunt constructia
sextantului (1730), al carui principiu fusese remarcat înca de Newton
si constructia primului cronometru în 1761, care mentinea timpul
mijlociu la Greenwich, cu o precizie de 0,1 secunde, permitând
navigatorilor determinareadeterminarea cu o precizie corelata a
longitudinii geografice (ca diferenta între timpul locului si timpul
la Greenwich). La începutul secolului al XIX - lea, Gauss elaboreaza
metoda analitica de determinare simultana a latitudinii si
longitudinii, pentru ca cu sase decenii mai târziu Marq de
Sant-Hillaire sa elaboreze (având ca predecesori straluciti pe Summer
si Achimov) teoria dreptei de înaltime baza astronomiei nautice
moderne. Toate aceste geniale desco-periri, si multe altele care nu au
fost amintite, pun astazi la dispozitia navigatorilor instrumente
precise de determinare continuua si precisa a pozitiei navei. Dintre
aces-tea, sistemul global de pozitionare prin satelit GPS ofera un
model perfect de aplicare a principiilor clasicee de pozitionare din
astronomia secolului al XVIII - lea la ultra - tehnologia secolului
XXI.

COSTACHE VLAD

Referat Universul si Sistemul Solar

Universul reprezintă totalitatea de energie şi materie, inclusiv Pământul, galaxiile şi conţinutul intergalactic.
Steaua este un corp cosmic format din gaze inerte reţinute de atracţia gravitaţională proprie, care emite radiaţii elecromagnetice, mai ales lumină care este produsul direct al reacţiilor termonucleare interne. Aproximativ 8000 de stele sunt vizibile cu ochiul liber de pe Pământ. Astronomii au calculat că în Calea Lactee sunt sute de miliarde de stele. Calea Lactee, la rândul ei, este una din sutele de milioane de galaxii care pot fi văzute cu ajutorul telescoapelor.

Universul reprezinta totalitatea de energie si materie, inclusiv
Pamântul, galaxiile si continutul intergalactic.

Steaua este un corp cosmic format din gaze inerte retinute de atractia
gravitationala proprie, care emite radiatii elecromagnetice, mai ales
lumina care este produsul direct al reactiilor termonucleare interne.
Aproximativ 8000 de stele sunt vizibile cu ochiul liber de pe Pamânt.
Astronomii au calculat ca în Calea Lactee sunt sute de miliarde de
stele. Calea Lactee, la rândul ei, este una din sutele de milioane de
galaxii care pot fi vazute cu ajutorul telescoapelor.

Planetele sunt corpuri cosmice nonluminoase, mai mari decât un
asteroid sau o cometa. Ele sunt luminate de cele mai multe ori de
steaua în jurul careia orbiteaza. Cele noua planete în ordinea
distantelor fata de Soare sunt: Mercur, Venus, Pamânt, Marte, Jupiter,
Saturn, Uranus, Neptun si Pluto.

În imagine se observa cometa Shoemaker-Levy 9 prabusindu-se pe
Jupiter. Daca oricare din acele fragmente s-ar fi prabusit pe Pamânt,
ar fi dus la disparitia vietii.

Stiinta care se ocupa de toate planetele si satelitii lor, comete si
meteoriti, materia interstelara, sisteme solare cunoscute, galaxii si
portiuni de galaxii se numeste astronomie.

Origini antice. Egiptenii sunt, probabil primii care au descoperit
pozitia relativa a stelelor.

Astronomia babiloniana. Babilonienii au realizat în 400 î.Ch. ca
miscarea aparenta a Soarelui si a Lunii în jurul zodiilor nu au o
viteza constanta. Ei cunosteau pozitia Lunii si a Soarelui pentru
fiecare zi a lunii si puteau prezice Luna noua. De asemenea, ei au
calculat pozitiile planetelor.

0x08 graphic
Astronomia greaca. Aristarh din Samos credea ca Pamântul se roteste în
jurul axei sale o data la 24 de ore, împreuna cu alte planete în jurul
Soarelui. Explicatia sa a fost respinsa de cei mai multi filozofi
greci, care priveau Pamântul ca o planeta fara miscare în jurul careia
se roteau celelate planete. Teoria lui Aristarh din Samos, cunoscând
sistemul geocentric ramâne neschimbata de peste 2000 de ani. În
secolul al doilea d.Ch. astronomii greci Hiparh si Ptolomeu au folosit
o serie de cercuri concentrice, cu Pamântul aproape de centru pentru a
reprezenta miscarea generala a Soarelui, Lunii si a planetelor în
jurul zodiilor. Pentru a explica variatiile de viteza ale Soarelui si
Lunii si regresia planetelor, ei au presupus ca fiecare din aceste
obiecte se roteste în jurul unui al doilea cerc numit epiciclu centrat
pe circumferinta celui dintâi.

Teoria lui Copernic. În seculul 16 contributia astronomului polonez
Nicolaus Copernic a schimbat dramatic astronomia. El a aratat ca
miscarea planetara poate fi explicata prin ocuparea unei pozitii
centrale a Soarelui si nu a Pamântului. În 1609 Galileo Galilei a
construit un mic telescop de refractie si a descoperit ca Venus, la
fel ca Luna are faze, ceea ce indica ca se roteste în jurul Soa-relui.
De asemenea el a descoperit pa-tru sateliti naturali ai lui Jupiter si
inelele lui Saturn. El s-a nascut în 1564 si a fost unul dintre cei
mai mari fizicieni si 0x08 graphic
astro-nomi din epoca Renasterii. El a descoperit legea inertiei, legea
caderii corpurilor, legea compunerii miscarilor. Ca astronom a
descoperit natura stelara a Caii Lactee, petele de pe Soare si rotatia
acestuia în jurul axei sale, confirmând prin acestea conceptia
heliocentrică a lui Copernic. Cu ajutorul astronomului german Johannes
Kepler au început revolutia stiintifica. Lui Galilei i se atribuie
celebra replica rostita în fata Inchizitiei: "Eppur si muove". El a
fost somat de Inchizitie sa-si retraga ideile eretice, dar pentru ca
nu a renuntat la ele, a fost pus sub arest la domiciliu.

Astronomia moderna. Îmbunatatirea radiotelescoapelor a permis
examinarea suprafetei planetelor, descoperirea a numeroase stele mai
putin stralucitoare si masurarea distantelor interstelare. În secolul
al 19-lea spectroscopia a dat informatii despre compozitia chimica si
miscarea obiectelor astronomice. De-a lungul lungul secolului 20
constrirea unor telescoape din ce în ce mai mari a permis cunoasterea
structurii galaxiilor si a unor parti din galaxii. Au fost construite
clase noi de echipament astronomic sensibil la variatia radiatiilor
electromagnetice.

0x08 graphic
Sistemul Solar. Prin folosirea telescoapelor, tot mai multi noi membri
ai Sistemului Solar au fost descoperiti, incluzând Uranus în 1781,
Neptun în 1846 si Pluto în 1930. Numarul satelitilor cunoscuti a
crescut la peste 60. Cercetarile spatiale au descoperit inele în jurul
lui Jupiter si noi sateliti ai lui Saturn si Uranus.

Cea mai apropiata stea, Alpha Centauri, este de 260.000 de ori mai
departe fata de Pamânt decât de Soare. Prima distanta interstelara
masurata a fost în 1838. Masele stelare nu pot fi determinate pentru
Soare si pentru câteva stele. Dintre stelele cele mai apropiate 10%
sunt mai stralucitoare, mai mari si mai masive decât Soarele. În 1960
astronomii britanici Jocelyn Bell si Antony Hewish au descoperit
pulsarii, care sunt aparent ultimul stagiu al "mortii" stelei într-o
gaura neagra. Oamenii de stiinta estimeaza ca gaura neagra are o masa
între 2,5 si 3,5 miliarde de ori mai mare decât o stea.

Galaxia. La sfârsitul secolului al 18-lea, Sir William Herschel a
observat ca Soarele face parte dintr-un nor de stele, numit Calea
Lactee. Un fascicul luminos, la o viteza de 300.000 km/s ar necesita
400.000 ani sa traverseze Calea Lactee. Aceasta este o galaxie în
spirala, continând aproximativ 1 milion de stele. Soarele se afla la
aproximativ 30.000 ani lumina fata de centrul Caii Lactee.

Cosmosul. Calea Lactee este una din numeroasele galaxii, unele chiar
la miliarde ani lumina. Cuasarul descoperit prin anii 1950 cu ajutorul
radiotelescoapelor este considerat de multi astronomi a fi nucleul
energetic al unei galaxii îndepartate. Un cuasar a fost descoperit la
12 miliarde ani lumina în 1991. Astronomul american Edwin Hubble a
aratat ca galaxiile se distanteaza de Calea Lactee, demonstrând ca
universul se dilata, si ca si-a avut originea într-un loc extrem de
cald, dens, cauzat de o explozie, numita Big Bang.

Cosmologia. Stiinta care se ocupa de studiul universului, inclusiv
teorii despre origine, evolutie, structura si viitor este cosmologia.

Legea lui Hubble. Mii de galaxii se afla în exteriorul Caii Lactee,
care contin sisteme solare. Fiecare galaxie contine sute de miliarde
de stele. Cele mai multe galaxii se îndeparteaza de Calea Lactee, la o
viteza de câteva sute de km/s. Astronomul american Edwin Hubble a
descoperit ca galaxiile izolate au viteze de îndepartare mai mari.
Universul se dilata, îndepartând galaxiile între ele. Datorita
atmosferei, telescoapele de 0x08 graphic
pe Pamânt nu au o imagine destul de clara pentru a studia stele,
galaxiile, etc. În 1995 NASA (agentia nationala de aeronautica si
spatiu din SUA) a lansat un telescop pe orbita Pamântului. Acest
proiect, în valoare de 1 miliard de dolari, a fost menit sa rezolve
problema cauzata de atmosfera. Telescopul se numeste Hubble si poate
"vedea" mai adânc în spatiu decât orice alt telescop. Cu ajutorul lui
s-au putut vedea imagini spectaculoase.

Vârsta Universului. Daca rata de expansiune a Universului este
cunoscuta se poate estima vârsta sa. În zilele noastre estimarile
referitoare la vârsta Universului se situeaza între 7 si 20 miliarde
de ani. Limita inferioara a estimarilor vârstei este în conflict cu
vârsta celei mai vechi stele, despre care se crede ca are în jur de 16
miliarde de ani.

0x08 graphic
Starea Universului. Fizicianul germano-american Albert Einstein a
propus o teorie despre Univers bazata pe relativitatea generala, în
care gravitatia este echivalenta cu o curba a spatiului în patru
dimensiuni. Solutia sa indica ca Universul nu este static dar trebuie
sa se extinda sau con-tracte. Din nume-roasele teorii ne-statice, cea
propusa de matematicianul rus Alexander Friedmann este cea acceptata.
Soarta Universului lui Friedmann depinde de media densitatii materiei
Universului. Daca este relativ putina materie în Univers, atractia
gravitationala între galaxii va fi slaba, iar Universul se va extinde
la nesfârsit. Daca densitatea materiei este aproape de valoarea
critica, expansiunea va înceta si se va putea transforma în
contractie, sfârsindu-se în colapsul total al întregului Univers.
Soarta acestui colaps nu este sigura. O alta teorie spune ca Universul
va exploda, producând un alt Univers care va colapsa la rândul sau.

Teoria stadiului stabil. Astronomii britanici Hermann Bondi, Thomas
Gold si Sir Fred Hoyle au prezentat o alta teorie despre Univers. Ei
cred ca scaderea densitatii medii în Cosmos este echilibrata de
formarea continua de materie, mentinând forma Universului. Teoria
stadiului stabil nu mai este acceptata de majoritatea cosmologilor.

Teoria Big Bang. Fizicianul ruso-american George Gamow a propus teoria
ca Universul a fost creat în urma unei explozii gigantice numite Big
Bang. Aceasta teorie a ajutat la explicarea primelor stagii ale
formarii si evoluarii Universului. Densitatea extrem de mare a cauzat
dilatarea rapida a Universului. Hidrogenul si heliul s-ar fi racit si
condensat formând stele si galaxii. Conform teoriei lui Gamow,
radiatiile s-ar fi racit pâna la -270°C. Aceasta radiatie a fost
detectata în 1965, astfel, dupa parerea cercetatorilor, fiind o
confirmare a teoriei Big Bang.

Evolutia Universului. Înca nu se stie daca Universul se va dilata la
nesfârsit sau se va contracta din nou. O metoda de a afla raspunsul
este de a afla densitatea medie a materie in Univers. Înmultind masa
fiecarei galaxii cu numarul galaxiilor este doar 5 -10 % din numarul
critic al lui Friedmann. Înmultind masa zonelor galactice cu numarul
zonelor galactice rezulta un numar aproape de valoarea critica.
Diferenta dintre aceste valori indica prezenta unei materii
invizibile, asa numita materie neagra, aflata în afara galaxiilor, dar
în interiorul zonelor intergalactice. Pâna când fenomenul este
înteles, aceasta metoda de a determina soarta Universului va ramâne
neconcludenta.

În Univers sunt aproximativ 50 de miliarde de galaxii, cea mai mare
fiind de 13 ori mai mare decât Calea Lactee. Pe lânga stele si
planete, galaxiile contin hidrogen, molecule complexe si radiatii
cosmice. Galaxiile emit lumina vizibila, unde radio, raze infrarosii,
ultraviolete si raze X.

Astronomii au estimat distantele comparând obiecte din alte galaxii cu
cele din galaxia noastra. Stele care îsi schimba periodic stralucirea
sunt valoroase, deoarece perioada de variatie este raportata la
stralucirea stelei, indicând distanta. Viteza stelelor care orbiteaza
în galaxie depinde de stralucirea galaxiei si indica distanta.

Galaxiile sunt grupate, formând zone largi. Galaxia noastra este una
din cele 20 din Grupul Local. Calea Lactee si Andromeda sunt doua
dintre cele mai mari. Grupul Local este membru în zona Virgo, care
contine mii de galaxii. Cele mai îndepartate galaxii cunoscute sunt
albastre deoarece sunt fierbinti datorita stelelor tinere pe care le
contin. Galaxiile la o distanta de 13 miliarde ani lumina s-au format
când Universul era doar la 10-20 % din vârsta. Aceste galaxii par a fi
sferice. Stelele orbiteaza în galaxii pe o traiectorie spiralata mai
repede spre exterior decât spre centru. La periferie au fost masurate
chiar si viteze de 3000 km/s. Cresterea vitezei însemna ca masa
galaxiilor nu este concentrata în centru. Corpurile la distante mari
de centru au o luminozitate atât de redusa încât au fost detectate
doar pe baza atractiei gravitationale. Natura lor exacta este
necunoscuta.

Referat Imperiul soarelui

Imperiul soarelui

Regiunea universului în care se află Pământul depinde de Soare . Din acest motiv ea se numeşte sistemul solar. Acesta cuprinde Soarele , planete , comete , meteoriţi şi pulberi .

Soarele
Soarele este steaua cea mai apropiată de Pământ . Acesta este motivul pentru care astronomii au studiat-o mai mult decât pe celelalte . Astfel , ei îi pot cunoaşte compoziţia şi modul în care acţionează asupra planetei noastre .

Planetele şi asteroizii
Principalele corpuri ale sistemului solar sunt cele care , asemenea Pământului , se învârtesc în jurul Soarelui şi reflectă lumina acestuia ; ele se numesc planete. De la cea mai apropiată de soare până la cea mai îndepartată , cele noua planete sunt : Mercur , Venus , Pământ , Marte , Jupiter , Saturn , Uranus , Neptun , şi Pluto . Cinci dintre acestea pot fi urmărite pe cer cu ochiul liber , şi din acest motiv , au fost Observate încă din Antichitate , pe timpul verii : Mercur , Venus , Marte, Jupiter şi Saturn . Celor nouă planete principale li se adaugă o mulţime de planete mici numite asteroizi , majoritatea concentrate între Marte şi Jupiter. Diametrul celui mai mare asteroid Ceres este de aproximativ de 1000 km. Diametrul celui mai mic nu depăşeşte câteva sute de metri . Soarele exercită asupra planetelor o atracţie puternică pentru că este de aproape de 1000 de ori mai greu decât toate planetele la un loc .

Sateliţi , comete şi meteoriţi
Cele mai mari dintre planete sunt la rândul lor înconjurate de sateliţi : este cazul Pământului şi al satelitului său Luna . Din sistemul solar mai fac parte cometele , mici aştri formaţi din roci şi gheaţă care atunci când se apropie de Soare degajă mari cantităţi de gaz şi pulberi . Ciocnirea unor asteroizi şi divizarea lor în comete care se apropie prea mult de Soare sau de planetele mari dau naştere unor fragmente de dimensiuni diferite . Aceste fragmente circulă în spaţiul interplanetar şi sfârşesc prin a cădea pe suprafaţa planetelor sau a sateliţilor lor : ele sunt meteoriţii .

Dimensiunile sistemului solar
Planetele sunt repartizate în jurul Soarelui într-o zonă în formă de disc , cu o rază de aproximativ 6 miliarde de kilometri , pe care lumina Soarelui o strabate în sase ore . Chiar dacă ar parea întins , la scara Universului , adică a întregii lumi sistemul solar este cu adevarat minuscul . Situat la circa 150 de milioane km de planeta noastră Soarele ne apare pe cer ca un disc orbitor . Lumina lui ajunge la noi în 8 minute . Ea acoperă lumina tuturor celorlalţi aştri . Traversată de razele sale luminoase , atmosfera terestră dă cerului frumoasa culoare albastră . Să presupunem că am reduce Soarele la dimensiunea unei portocale : la această scara Pluto nu ar fi decât o gămălie de ac care s-ar învârti la o distanţă de 400 m de porocală , iar steaua cea mai apropiată s-ar situa la 3000 km de portocală ! Văzut de pe Pluto de la o distanţă de aproximativ 40 de ori mai mare decât cea care îl separă de Pământ , Soarele apare doar sub forma unei stele strălucitoare sub un cer veşnic negru .

Istoria sistemului solar
Timp de secole s-a crezut că Pământul stă nemişcat în centrul Universului , iar Soarele şi planetele se învârtesc în jurul lui . Acesta este sistemul lumii după cum îl descria savantul grec Ptolemeu în secolul al II-lea î. Cr. În secolul al XVI-lea astronomul polonez Copernic a afirmat ca Pământul şi celelalte planete se învârtesc în jurul Soarelui . După inventarea lunetei , în secolul următor s-a putut dovedi că el avea dreptate .
Prin studierea planetelor şi a stelelor astronomii au putut să reconstituie istoria sistemului solar şi să prevadă viitorul acestuia .

Formarea sistemului solar
Soarele s-a format într-un imens nor de gaz şi pulberi . Din motive încă puţin cunoscute , poate în urma unei perturbaţii create de explozia unei stele mai mari , situate destul de aproape acest nor a început să se prabuşească sub propria greutate şi să se învârtească pe loc . Puţin câte puţin a luat forma unui disc mai dens şi mai cald în centru decât spre exterior . Apoi , în centrul discului , materia a devenit suficient de densă şi de caldă ca Soarele să înceapă să strălucească : aceasta s-a petrecut în urmă cu 4.6 miliarde de ani . În imensul nor de gaz şi pulberi particulele solide s-au aglomerat în mod progresiv , pe parcursul a mai puţin de 100 milioane de ani , pentru a forma planetele . În apropierea Soarelui unde era mai cald planetele s-au născut din aglomerarea unor blocuri de rocă . Astfel s-au format Mercur , Venus , Pământ ţi Marte . În regiunile exterioare mai reci centrul planetelor mai mari s+a format din roci amestecate cu gheaţă . Acestea au atras apoi mari cantităţi de gaz din norul din care proveneau . Este cazul lui Jupiter , Saturn , Uranus şi Neptun .

Viitorul sistemului solar
Sistemul solar este menit să dispară . De fapt , de când Soarele a început să strălucească energia sa (lumina şi căldura) rezultă din reacţiile nucleare care transformă hidrogenul într-un gaz ceva mai greu , heliul . Dar în mai puţin de 5 miliarde de ani tot hidrogenul aflat în centrul său va dispărea . Noi fenomene se vor declanşa şi Soarele va creşte în dimensiuni : se va transforma într-o stea gigantică rosie . Pământul va deveni atunci un adevarat cuptor : temperatura de la suprafaţă va atinge în jur de 2000 grade Celsius şi din această cauză rocile se vor transforma în rocă fierbinte ! Cu mult înainte de acestea oceanele vor fi secat şi întreaga viaţă va fi dispărut . După ultimele tresăriri , Soarele va înceta să mai crească . Materia se va contracta pentru a da nastere unei stele mici , de dimensiune Pământului , dar cu o densitate deosebită ; o pitică albă care se va stinge treptat lăsând sistemul solar în frig şi întuneric .


Alte sisteme solare
În 1984 astronomii au descoperit un imens disc de pulberi în jurul stelei Beta Pictoris . Discul a fost detectat datorită observaţiilor în infraroşu . Acesta ar putea fi un sistem solar în curs de formare . Se crede că numeroasele stele sunt înconjurate de una sau mai multe planete . Dar , cu mijloacele de astăzi , este aproape imposibilă detectarea directă a altor planete . De fapt observarea de pe Pământ a unei planete de mărimea lui Jupiter , care se învârteşte în jurul uneia dintre cele mai apropiate stele , ar fi ca încercarea de a distinge de la Paris o lumânare situată la o distanţă de 10 m de un far puternic din New York ! Cu toate acestea astronomii au putut stabili prezenţa a două planete în jurul unei stele situate la 1600 ani-lumină .

Pământul şi mişcările sale
Prin distanţa sa faţă de Soare , Pământul este a treia planetă a sistemului solar , după Mercur şi Venus . Pământul nu este perfect rotund . El este o sferă uşor turtită la poli şi bombată la ecuator ; raza masoară 6378.136 km la ecuator , însă 6356.751 km la poli . Pământul este acoperit în proporţie de 71% de apă şi este înconjurat de un înveliş gazos numit atmosferă . Aceasta este formată din aer , un amestec dintre azot şi oxigen . În spaţiu atmosfera este cea care dă Pământului nuanţa sa albastră .

Mişcarea de revoluţie a Pământului
Asemenea tuturor planetelor din sistemul solar Pământul se învârteşte în jurul Soarelui . Pământul se învârteşte în jurul Soarelui o dată cu efectuarea unui tur complet , o revoluţie se scurge într-un an ceea ce reprezintă aproape 365.25 zile de zile . Distanţa medie de la Pământ la Soare este de aproximativ 149,6 milioane de kilometri . Astronomii numesc aceasta distanţă unitate astronomică (prescurtat u.a.) . Ei folosesc deseori această unitate de masură în locul kiometrilor pentru a exprima distanţele între aştri în interiorul sistemului solar . În realitate distanţa de la Pământ la Soare variază în cursul anului de la 147.1 milioane de kilometri minimum ( periheliul în jur de 3 ianuarie ) , până la afeliu în maximum de 152.1 milioane de kilometri ( jur de 6 iulie ) . În ceea ce priveşte viteza cu care se învârteşte Pământul în jurul Soarelui , aceasta este în medie de 29.8 km pe secundă , adică în jur de 108000 km/h şi creşte când planeta noastră se apropie de Soare iar când se îndepartează scade.

Mişcarea de rotaţie a Pământului
O dată cu deplasarea în jurul Soarelui , Pământul se roteşte şi în jurul propriei sale axe , de la vest spre est . Axa sa de rotaţie numită şi axa polilor este o axă imaginară care pătrunde în suprafaţa terestră chiar prin cei doi poli geografici , Polul Nord şi Polul Sud . Aceasta axă de rotaţie are o înclinaţie de 66 grade şi 34 de minute faţă de planul orbitei Pământului . Rotaţia Pământului în jurul propriei sale axe determină alternanţa zi / noapte , datorită faptului că prin această rotaţie cele două emisfere ale globului nu sunt expuse la Soare în acelaşi timp . Această mişcare de rotaţie explică de ce vedem Soarele răsărind , urcând pe cer , apoi coborând spre orizont şi apunând . Nu Soarele se deplasează ci Pământul este cel care se mişcă faţă de Soare . În raport cu stelele rotaţia Pământului în jurul proprie sale axe are loc în 23 h 56 min 4 sec ; aceasta este durata unei zile siderale . Masurată în raport cu miscarea aparentă a Soarelui pe cer ( ziua solară) , durata este mai mare cu aproape 4 min . Pentru necesitaţile vieţii curente este folosită ziua civilă care are o durată de 24 h .

Anotimpuri , echinocţii şi solstiţii
Dacă Pământul s-ar învârti în jurul propriei sale axe în mod perpendicular faţă de planul orbitei sale ar fi luminat de Soare în acelaşi fel pe tot parcursul anului şi nu ar mai exista anotimpurile . Dar înclinarea axei sale face ca Pământul să fie mai mult sau mai puţin expus razelor Soarelui, în funcţie de perioada anului . Astfel în timpul mişcării sale în jurul Soarelui, Pământul trece prin 4 poziţii deosebite , opuse două câte două , echinocţiile şi solstiţiile , care , în zonele temperate împart anul în 4 anotimpuri . La echinocţii ( pe 20 sau 21 martie şi 22 sau 23 septembrie ) , linia care separă emisfera terestră luminată de Soare de emisfera cufundată în noapte trece pe la poli . La toate latitudinile condiţiile de a primi lumina Soarelui sunt aceleaşi : ziua şi noaptea sunt peste tot egale . La solstiţii ( pe 21 sau 22 iunie şi 22 sau 23 decembrie ) linia care separă emisfera Pământului luminată de Soare de emisfera aflată în întunericul nopţii trece prin cercul polar ( 66 grade 34 minute latitudine nordică sau sudică ) şi are o înclinaţie mai mare faţă de poli : atunci , diferenşa de durată dintre zi şi noapte este maximă . Unul dnitre poli este luminat de Soare şi emisfera terestră corespunzătoare înregistrează zilele cele mai lungi ; în cealaltă este noapte şi emisfera inregistrează nopţile cele mai lungi . Echinocţiul din martie marchează începutul primăverii în emisfera nordică şi al toamnei în emisfera sudica ; echinocţiul din septembrie marcheaza inceputul toamnei în emisfera nordică şi al primăverii în cea sudică . Solstiţiul din iunie marchează începutul verii în emisfera nordică şi al iernii în emisfera sudica ; solstiţiul din decembrie marchează inceputul iernii în emisfera nordică şi al verii în cea sudică .

Precesia şi miscarea spre apex
Axa polilor se ănvârteşte ca axa unui titirez , în aproape 26000 de ani . În urma acestei mişcări numită precesie steaua polară nu este mereu aceaşi . Soarele se îndreaptă cu o viteză de 72000 km/h spre apex , un punct situat în constelaţia Hercule . Planetele care se învârtesc în jurul lui descriu în spaţiu o elice .

Luna
Luna este astrul cel mai apropiat de Pământ ( distanţa care îl separă este de aproximativ 384000 km ) . Acesta este şi motivul pentru care ea ne apare ca fiind mare . Având un diametru de 3476 km ea este totuşi mai mică decât Statele Unite .

Faţa vazută şi faţa nevazută
Luna nu produce lumină . Ea reflectă lumina primită de la Soare . Ea are o faţă luminată ( cea care se află spre Soare ) şi o faţă întunecată ( cea care se află în partea opusă Soarelui ) . Cum luna se învârteşte în jurul propriei sale axe în acelasi ritm cu care se învârteşte în jurul Pamntului ( în decurs de 4 săptămâni ) , ea ne arată mereu aceeaşi faţă : faţa vizibilă a Lunii . Cealaltă este numită faţa invizibilă .

Fazele Lunii
Fazele sunt rezultatul schimbării pozitiei Lunii faţă de Soare . Când Luna se află între Soare şi Pământ noi nu o vedem . Aceasta este luna nouă . Peste două sau trei zile ea apare la vest sub forma unui corn subţire , luminos . Acest corn se mareşte zi de zi ; la sfârşitul unei săptămâni Luna a parcurs un sfert din orbita sa în jurul Pământului şi ne arata jumătate din faţa sa luminată :primul patrar , vizibil seara . Ea apare apoi ovală : aceasta este luna cocosată . În sfârşit , după ce a parcurs jumătate din orbita ea se află intr-o pozitie opusă Soarelui în raport cu Pământul . Faţa sa rotundă straluceşte înreaga noapte . Aceasta este luna plină. Apoi observăm cum fazele se desfăşoara invers . Luna apare din nou cocoşată , apoi nu distingem decât jumătate din discul lunar : ultimul patrar vizibil dimineata . Câteva zile mai tarziu acesta capătă din nou forma unui corn , la est. În cele din urma dispare complet : este luna noua şi începutul unui nou ciclu al fazelor . Între două faze de luna se scurg aproape 29.5 zile . Acest interval se numeşte lunaţie .

Eclipsele de Luna
Uneori , când este lună plină o umbră invadează încetul cu încetul suprafaţa Lunii şi îi acoperă lumina timp de o ora sau chiar mai mult . Aceasta este eclipsa de lună . Umbra care acoperă Luna este cea a Pământului . Cand Luna este umbrită în intregime eclipsa este totală . Dacă doar o parte a Lunii este umbrită eclipsa este parţială . În timpul eclipsei de Lună putem observa că umbra Pământului are contur rotund . Cel mai adesea Luna trece puşin mai jos de umbra Pământului sau pe sub aceasta . Din acest motiv eclipsa de lună nu are loc la fiecare lună plină ; doar de două sau de trei ori pe an , câteodată chiar deloc .

Eclipsele de soare
Luna este de aproximativ 400 de ori mai mică decât Soarele , dar ea este tot de 400 de ori mai aproape de Pământ . Acesta este şi motivul pentru care cei doi aştri par a avea pe cer aceeasi mărime . Când Luna trece între Pământ şi Soare , ea acoperă Soarele pentru câteva momente : aceasta este o eclipsa de Soare . În timpul eclipsei totale de Soare , în plina zi se face noapte şi , în jurul discului negru al lunii se distinge un cerc luminos neregulat numit coroana solară . În timp ce eclipsele de lună sunt vizibile de pe intreaga jumatate a Pământului unde este noapte , cele de Soare nu pot fi văzute decât pe o fâşie îngustă a suprafeţei terestre . În plus , fiindcă Luna se învârteşte în jurul Pământului cu peste 3500 km/h , ele nu vor dura decât câteva minute . În fiecare an au loc între două şi cinci eclipse de Soare . Cu mici excepţii una singură este o eclipsă totală .

Relief şi explorare
Când privim luna printr-un binoclu descoperim la suprafaţa sa munţi , şesuri , şi cratere . Dar mai ales după ce sondele şi astronauţii au pornit sa cucerească Luna relieful acesteia a ajuns sa fie cunoscut mai bine .

Relieful Lunii
Şesurile formează pete întunecate care conturează ochii , nasul şi gura de pe chipul pe care îl vedem când privim luna plină cu ochiul liber . Odinioară se credea ca acestea sunt mari şi li s-au dat nume poetice : Marea Serenitatii , Marea Linstii , Lacul Viselor ... Aceste nume au fost păstrate chiar daca se ştie că pe Lună nu există apă . Cei mai inalţi munţi ating 8200 m – o altitudine cu puţin mai mică decât cea a Everestului , în timp ce Luna este cu mult mai mică decât Pământul . Luna este acoperită de cratere de mărimi diferite . Ele au fost formate de meteoriţi care au căzut pe Lună în urmă cu miliarde de ani . Cele mai mici au dimensiuni cu totul minuscule . Cele mai mari depăşesc 200 km . Unele dintre ele au striaţii albe dispuse ca spiţele unei roţi : acestea sunt urmele lăsate pe sol de impactul unor meteoriţi .

Explorarea Lunii
Începând cu anul 1959 , zeci de sonde automate au fost lansate spre Lună . Primele erau destinate simplei fotografieri a suprafeţei , în timp ce o survolau sau înainte de a se prabuşi pe întinderea ei . În ocombrie 1959 , sonda ruseasca Luna 3 a transmis primele imagini ale „feţei nevăzute” a Lunii . Ulterior sondele au aterizat pe Lună şi au furnizat informaţii mai precise despre suprafaţa acesteia . Mai târziu sateliţii plasaţi pe orbită în jurul Lunii au studiat-o şi fotografiat-o timp de mai multe luni . În cele din urmă omul insuşi a păşit pe Lună . Între anii 1969 şi 1972 şase zboruri efectuate de Apollo au permis ca 12 astronauţi americani sa păşească pe Lună . Primii doi care au ajuns pe Lună au fost Neil Armstrong şi Edwin Aldrin , pe 20 iulie 1969 , în timpul zborului efectuat de Apollo 11 . Astronauţii misiunilor Apollo au făcut mii de fotografii ale Lunii , au instalat pe suprafaţa acesteia instrumente ştiintifice , au efectuat deferite măsuratori şi au adus pe Pământ aproape 400 kg de roci selenare .

Suprafaţă Lunii
Cu toate că este aproape , Luna reprezintă o lume complet diferită de cea a noastră , fară apă şi fară urma de viaţă . Solul lunar este plin de fragmente de roci scufundate mai mult sau mai puţin într-un strat gros de pulberi cenuşii . Omul nu poate trăi pe Luna fără un echipament adecvat , fiindcă spre deosebire de Pământ Luna nu are atmosferă . Ponderabilitatea la suprafaţa Lunii (de 6 ori mai slabă decât cea a Pământului ) este prea redusă pentru a reţine un înveliş gazos . Fără atmosferă care să o protejeze Luna primeşte din plin ploaia de meteoriţi şi de radiaţii venite din spaţiu . Ea este supusă direct razelor Soarelui ; în plina zi temperatura la suprafaţa Lunii depaseste 100 de grade . Noaptea , dimpotrivă , aceasta poate scădea sub –170 de grade . Aceste enorme variaţii de temperatură sunt accentuate de faptul că ziua şi noaptea sunt mult mai lungi decât pe Pământ : fiecare dintre ele durează aproximativ 2 săptămâni ( Luna se învârteşte în jurul propriei sale axe în decurs de 4 saptamani ) . Cerul vazut de pe Lună este mereu negru chiar daca Soarele străluceşte . Şi pe Pământ ar fi la fel dacă nu ar exista atmosfera care difuzează lumina Soarelui .

Munţi selenari
Existenţa munţilor pe Lună a fost remarcată încă din secolul al XVII-lea , după inventarea lunetei . Majoritatea munţilor selenari au primit numele unor munti tereştri : Alpi , Apemini , Carpati , Caucaz … Altitudinea acestora a putut fi estimată după lungimea umbrei acestora pe solul lunar , având în vedere ca ei sunt luminaţi oblic de către Soare . Cele mai înalte culmi se află în apropierea polului sud al Lunii . Înainte ca vehiculele spaţiale să se apropie de Lună se credea ca munţii acesteia au culmi semeţe . Explorările spaţiale au demonstrat că se aseamenea vechilor munţi de pe Pământ , cu pantele line şi crestele tesite .

Calendarele
Observarea naturii a dezvăluit trei fenomene care au fost folosite pentru măsurarea timpului : alternanţa zi/noapte , succesiunea fazelor Lunii , şi ciclul anotimpurilor . Astfel s-au impus trei unităţi naturale de timp : ziua , legată de rotatia Pământului în jurul propriei sale axe ; luna , legată de mişcarea Lunii în jurul Pământului ; anul , legat de miscarea Pământului în jurul Soarelui . Au fost inventate sisteme de împarţire a timpului în zile , luni şi ani : acestea sunt calendarele . Ele pot fi impartite în trei mari categorii : calendarele soalre , calendarele lunare şi calendarele lunisolare .

Calendarele solare
Acestea se bazează pe timpul necesar ca Pământul sa realizeze o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui . Astfel anul are 365 de zile grupate în 12 luni . În mod periodic este nevoie să se adauge încă o zi ţinându-se cont că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui nu în 365 de zile exact ci în 365 de zile , 5 ore , 48 de minute , şi 45.975 de sedunde . În America înaintea sosirii lui Cristofor Columb , mayasii şi aztecii foloseau un calendar solar .

Calendarul gregorian
Calendarul folosit astăzi pe scara largă este un calendar solar. Supus în 1853 unei reforme de către Papa Grigore al XIII-lea , el se numeşte “calendar gregorian” . În general el este compus din 365 de zile grupate în 12 luni . Dar cum Pământul realizează mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui în 365 de zile Ľ , este nevoie ca la fiecare 4 ani lunii februarie să i se adauge o zi în plus . Anul va avea astfel 366 de zile şi se va numi an bisect . Anii care se termină în 00 nu sunt bisecţi , când rezultatul împarţirii lor la 400 este un număr întreg : anul 2000 este bisect iar anul 1900 nu a fost bisect . Calendarul gregorian nu a fost adoptat simultan în toate ţările . În Italia , Spania şi Portugalia el a fost aplicat din octombrie 1852 : ziua următoare celei de joi 4 ocombrie a fost vineri , 15 ocombrie ceea ce corespunde unui decalaj de 10 zile . În Franta , reforma papei Grigore al XIII-lea a fost adoptată în decembrie 1852 . Statele catolice din Germania şi Elveţia s-au aliat la acest calendar în 1854 , Polonia în 1586 , iar Ungaria în 1587 . Provinciile protestante din Olanda , Germania şi Elvetia l-au adoptat abia prin 1790 . În Marea Britanie şi Suedia reforma nu a fost aplicată decât în 1852 , în Japonia în 1873 şi în China în 1911 . Ţările cu tradiţie ortodoxă au adoptat acest calendar chiar mai târziu , de exemplu URSS în 1918 , iar Grecia în 1923 .

Calendarele lunare
Ele au la bază ciclul fazelor lunii numit lunaţie . Anul cuprinde exact 12 lunaţii : el este împărţit în luni alcătuite alternativ din 29 şi 30 de zile pentru a corespunde duratei unei lunaţii . În cele din urmă acesta cuprinde un total de 354 sau 355 de zile . Astfel lunile se decalează în fiecare an cu 11 zile faţă de ritmul anotimpurilor . În trei ani decalajul este de o lună . Calendarul musulman este de tip lunar . Fata de calendarul gregorian el se decalează în fiecare an cu 10 până la 12 zile . Vechii egipteni foloseau un calendar care , în functie de creşterea apelor Nilului era imparţit în 3 anotimpuri : akhet (inundaţia) ,peret (iarna) şi shemou (seceta verii) .

Calendarele lunisolare
Acestea sunt calendare ce combină cele doua tipuri anterioare . Anul este format din 365 de zile , ca în calendarele solare , dar lunile sunt ajustate în funcţie de ciclul fazelor lunii . Astfel în calendarul evreiesc lunile sunt lunare (29 şi 30 de zile) iar anii sunt solari . Cum 12 luni lunare nu înseamnă decât 354 de zile , din când în când este necesară adăugarea unei a treisprezecea luni întregi pentru a recupera decalajul . Calendarele tradiţionale ale extremului Orient sunt tot lunisolare .

Data de început a calendarelor
Calendarele diferitelor civilizaţii încep de la date diferite . Majoritatea popoarelor încep numerotatrea anilor pornind de la un eveniment religios sau legendar pe care îl considera fundamental . În calendarul musulman anii sunt număraţi începând cu fuga profetului Mahomed la Medina pe 16 iulie 622 d.Chr. În calendarul evreiesc anii sunt număraţi începând cu data la care se consideră ca a fost creata lumea : 3761 î.Chr. Anii calendarului gregorian sunt număraşi începând cu anul naşterii lui Isus Cristos stabilit în secolul al VI-lea de calugărul scit Dionisie cel Mic . Aceasta este era creştină .

Soarele
Datorită faptuluii că este atât de aproape aceasta este steaua cea mai bine cunoscută . Astronomii disting chiar detalii de la suprafaţa sa ( cele mai mici au o întindere de 150 km ) . În comparaţie cu Pământul Soarele este gigantic . Volumul său ar putea cuprinde 1300000 de planete ca a noastră , iar de-alungul diametrului s-ar putea alinia 109 . Soarele este o imensă sferă de gaz , foarte cald , a cărui masă depaşeşte de 300000 de ori pe cea a Pământului . La suprafaţă ponderabilitatea este de aproximativ 28 de ori mai puternică decât cea de pe Pământ . Totuşi , Soarele nu este decât o stea foarte obisnuită . Pentru astronomi este o adevarată şansă să poată studia o stea atat de banală : tot ce aflăm din studierea Soarelui îi ajută sa ănţeleagă mai bine celelalte stele .

Fotosfera
Lumina Soarelui provine de la un învelşs de grosime mai mică de 300 km , fotosfera . Aceasta este cea care da impresia ca Soarele are o margine bine delimitată . Temperatura sa este de aproximativ 6000 de grade . Vazută prin telescop ea se prezinta ca o reţea de celule mici , strălucitoare , sau granule aflate într-o permanentă agitaţie . Fiecare granulă este o bulă de gaz de mărimea unei ţări ca Franţa . Ea apare , se transformă şi dispare în aproximativ 10 minute . Pe alocuri suprafaţa Soarelui prezintă nişte pete întunecate , numite pete solare , care au fost foarte studiate după inventarea lunetei şi a telescopului . Petele solare au aspect întunecat pentru ca ele sunt mai puţin calde decât regiunile din jur . Ele sunt adeseori asociate în perechi care se comport ca polii unui enorm magnet . Numarul petelor care pot fi observate pe Soare variază după un ciclu de aproximativ 11 ani . Odată cu inventarea lunetei a fost creat un mijloc simplu de urmărire a petelor solare . Acesta consta în proiectarea imaginii Soarelui pe un ecran alb , în focarul unei lunete sau al unui telescop . Petele apar pe ecran sub forma unor mici unor mici puncte întunecate .

Cromosfera şi coroana
În timpul unei eclipse totale , când discul orbitor al Soarelui dispare în spatele Lunii , remarcăm în jur o bordură subţire de un roşu aprins , cromosfera iar dincolo de aceasta un halo argintat , mai mult sau mai putin neregulat , coroana . Cromosfera si coroana sunt învelişurile exterioare ale Soarelui . Ele formează atmosfera solară . În mod obişnuit nu le vedem pentru că sunt mult mai puţin luminoase decât fotosfera . Cromosfera se ridică până la 5000 km de la suprafaţă Soarelui . Ea este acoperită de mici jeturi de gaz foarte cald , spiculii . Temperatura sa creste odată cu altitudinea : in vârf are 20000 grade . Coroana care îmbracă atmosfera se diluează treptat în spaţiu şi nu are o limită exterioară bine definită . Ea este foarte rarefiată dar extrem de caldă : temperatura sa depaşeţte 1 milion de grade . Cu ajutorul instrumentelor speciale se observă din timp in timp că anumite regiuni ale Soarelui devin deodată foarte strălucitoare : acestea sunt erupţiile solare . În urma acestora jeturi imense de gaz , protuberanţele se ridică în cromosferă şi coroană . Când apar proiectate pe Soare protuberanţele au aspectul unor filamente întunecate . În permanenţă un flux de particule foarte rapid părăseşte Soarele prin coroană . Acestea sunt vanturile solare .

Interiorul Soarelui
Desigur interiorul Soarelui nu poate fi văzut dar studierea suprafeţei şi a straturilor sale exterioare oferă astronomilor informaţii despre stuctura sa internă . Ea conţine toate elementele simple identificate pe Pământ , dar 98% din masa sa este formată din hidrogen si heliu . Spre centrul Soarelui este din ce in ce mai cald , iar materia este din ce in ce mai comprimată . Chiar in centru temperatura ajunge la 15 milioane de grade iar presiunea este de 100 de milioane de ori mai mare decât cea din centrul Pământului . În acest cuptor atomii de hidrogen se aglomerează câte patru şi se transforma ăn atomi de heliu . În urma acestei reacţii se degajă caldură si lumină . Acest lucru permite Soarelui sa stralucească . În fiecare minut 400 de milioane de tone de hidrogen se transformă în heliu in centrul Soarelui . Zona unde se produc aceste reacţii nu reprezintă decât un sfert din raza Soarelui , dar ea cuprinde jumătate din masa acestuia . Lumina emisă din această zonă nu ajunge la suprafaţă decât după 2 milioane de ani , pentru că ea se ciocneşte fără încetare de atomii de gaz din interiorul Soarelui .

Activitatea solară şi observarea Soarelui
Cu timpul , pe masură ce instrumentele astronomice s-au perfecţionat oamenii au putut observa perturbaţiile Soarelui : petele solare ale fotosferei , erupţiile solare protuberanţele si filamentele cromosferei ; jeturile de gaz ale coroanei . Astăzi se stie că aceste fenomene sunt in strânsa legatură . Ele constitiue activitatea solară . Frecvenţa şi intensitatea lor variază într-o perioadă de aproximativ 11 ani . În tipul acestei perioade numărul petelor solare înregistrează un minimum şi un maximum . Activitatea solara a rămas suficient de învăluită în mister dar se ştie că ea este legată de magnetism si de rotaţia Soarelui .
Relaţiile Soare-Pământ
Cand Soarele devine mai activ suprafaţa sa se acoperă de pete şi se observă mai multe erpţii . Acestea eliberează in spaţiu raze X , ultraviolete si unde radio . Ele sunt însoşite de producerea unui fkux imens de particule atomice incarcate electric : vântul solar . Cele care au mai multă energie ajung până la Pământ in câteva ore şi se strâng în jurul planetei noastre formând centuri de radiaţii . Celelalte au nevoie de o zi sau două pentru a ajunge la noi ; ele sunt deviate de scutul magnetic al Pământului , magnetosfera si sunt atrasi de polii magnetici . Căzând în atmosferă ele produc raze frumos colorate : aurorele polare . In emisfera nordică acestea sunt aurorele boreale iar in cea sudică aurorele australe . Ele au aspectul unor perdele mai rosiatice sau verzi care unduiesc pe cer .

Influenţa asupra climatului
Se pare că variaţiile activităţii solare infuenţează clima de pe Pământ . Astfel din 1645 până în 1715 nu s-a observat nici o pată pe cer şi această perioadă a corespuns cu anii cei mai friguroşi ai “micii ere glaciare” o perioadă in care temperaturile au fost anormal de scazute în Europa . Din contra , de la începutul secolului al XX-lea Soarele este mai activ si temperatura medie a Pământului a crescut uşor . Au fost descoperite multe legături asemănatoare între activitatea solară şi perioadele de frig sau de caniculă de pe Pământ . Dar nu se cunoaşte înca exact modul în care aceste variaţii actionează asupra climatului .

Observatoarele solare
Pe tot parcursul Pământului există observatoare pentru studierea Soarelui : în Statele Unite ( Kit Peak , Sacramento Peak , Big Bear ) , în Spania (Canare) , în Franta (Meudon) , în Cehia (Ondrejov) , în Ucraina (Crimeea) , în Japonia ( Mitaka , Norikura şi Toyokawa ) în Australia (Culgora) etc. Ele sunt echipate cu instrumente concepute pentru observarea şi analizarea luminii Soarelui . Telescoapele destinate studierii Soarelui au o distantă focală foarte mare , putând atinge chiar 100 m , pentru a furniza imagini ale Soarelui cu un diametru de zeci de centimetrii . Ele sunt instalate în interiorul unor tunuri solare ce permit captarea luminii Soarelui la zeci de metri deasupra solului . De fapt în apropierea solului căldura provoacă o agiţatie dezordonată a aerului care bruiază imaginile . Un sistem de oglinzi permite urmărirea Soarelui pe cer şi transmiterea în permanenţă a luminii acestuia spre telescop .

Planetele şi sateliţii lor
Cele 9 planete principale ale sistemului solar se învârtesc în jurul Soarelui în sensul acelor de ceasornic , la distanţe cuprinse între minimum 45.9 milioane de km în cazul planetei Mercur şi maximum 7.4 miliarde de km în cazul planetei Pluto . Planetele telurice sunt cele mai apropiate de Soare . Planetele gigant se afla mai departe iar şi mai departe , planetele îndepartate .
Mercur , Venus , Pământ şi Marte , cele patru planete situate cel mai aproape de Soare sunt planetele telurice : ele sunt alcatuite din roci destul de dense . Suprafaţa lor - numită crustă sau scoarţă – este solidă . Ele sunt de talie mijlocie : diametrul lor este până la 5000 km în cazul celei mai mici (Mercur) şi sub 13000 în cazul celei mai mari (Pământul) . Aceste planete au evoluat mult de când s-au format . Ele au pierdut învelisul iniţial de gaz usor , iar atmosfera lor actuală provine de la gazul din interiorul acestor planete . Relieful lor s-a modificat pe parcursul timpului .
Planetele gigant , situate dincolo de Marte , Jupiter şi Saturn sunt mai voluminoase decât planetele telurice . Ele reprezinta adevărte planete gigant . Diametrul lui Jupiter este de aproape 11 ori mai mare decât cel al Pământului ; cel al lui Saturn de 9 ori mai mare . Dar densitatea lor este mult mai mică : aceste planete sunt în esenţa sfere de gaz . Aceste planete nu au o suprafaţă solidă ci doar un nucleu de roci şi gheaţa . Ele au evoluat puţin de când s-au format şi şi-au păstrat învelisul iniţial : o atmosferă densă pe bază de hidrogen şi heliu ( doua gaze uşoare ) . Au o miscare rapidă de rotatie ( în 10 până la 16 h ) şi sunt înconjurate de inele de materie .
După Jupiter şi Saturn urmează cele trei planete care sunt cel mai departe de Soare : Uranus , Neptun , şi Pluto . Uranus şi neptun nu sunt atât de mari ca Jupiter . Ele sunt formate în principal din gaze uşoare şi sunt înconjurate de inele . Se crede că interiroul lor conţine o cantitate însemnată de gheaţa . Pluto , cea mai îndepartată este un caz aparte : ea se aseamana planetelor telurice prin dimensiunea ei mică (un diametru de 2300 km ) şi planetelor mari prin densitate scazută . Cu excepţia lui Mercur şi a lui Venus , principalele planete ale sistemului solar au unul sau mai mulţi sateliţi . Astăzi se cunosc în total 61 . Dintre aceştia 27 au fost descoperiţi datorită fotografiilor realizate de sondele spaţiale . În funcţie de dimensiune sateliţii pot fi clasificaţi în trei categorii . Cei mai mari sunt Luna , cei patru sateliti ai lui Jupiter ( Io , Europa , Ganimede şi Calisto ) , satelitul cel mai mare al lui Saturn (Titan) şi principalul satelit al lui Neptun (Triton) . Ei au un diametru de peste 3000 de km . Unii ca Luna şi Calisto sunt formati din roci ; altii dintr-un amestec de gheaţă şi roci . Sateliţii de dimensiuni mijlocii au un diametru între 200 şi 1600 km . Ei se află în jurul planetelor Saturn , Uranus , Neptun şi Pluto . Majoritatea sunt formaţi dintr-un amestec de gheaţă şi roci . În sfârşit minisateliţii , cu formă neregulată şi o mărime mai mică de 200 km ( cei mai mici chiar de cativa km ) , constituie a treia categorie . Cei mai cunoscuţi sunt cei doi sateliţi ai planetei Marte : Phobos şi Deimos .

Planetele telurice
Chiar dacă la prima vedere cele 4 planete telurice ( Mercur , Venus , Pământul şi Marte ) sunt diferite , ele se aseamană prin dimensiuni şi structură . Încă de la inceputul anilor ’60 , sondele spaţiale au fost trimise spre Venus şi Marte pentru a le studia .

Mercur
Mercur se afla la 58 milioane de km de Soare şi face înconjurul acestuia în 88 de zile . Cum această planeta este situata aproape de Soare şi se învârteşte lent în jurul propriei sale axe ziua este foarte cald (până la 400 de grade) , iar noaptea foarte frig . Aceasta este cea mai mică dintre planetele telurice ( 4880 km în diametru ) . Mercur este practic lipsit de atmosferă pentru că la fel ca Luna nu este suficient de greu pentru a reţine un înveliş de gaz . Absenţa atmosferei a facut ca , pe parcursul a miliarde de ani , să fie lovit de mici corpuri care circulau în spatiu . Mercur nu are nici un satelit cunoscut .

Venus
Situată la 108 milioane km de Soare , Venus îşi parcurge orbita în 225 de zile . Rotaţia în jurul propriei sale axe este foarte lentă , dureaza 243 de zile şi are loc de la est la vest , în sens invers faţă de rotaţia celorlalte planete . Cu un diametru de 12100 km Venus este cu foarte puţin mai mică decât Pământul , dar atmosfera sa este foarte diferită : în principal aceasta este compusa din 96% gaz carbonic şi 3.5% azot . Este înconjurată de un val gros de nori repartizaţi în 3 straturi situate la o altitudine între 50 şi 70 km . Unii dintre aceştia provoacă ploi de acid sulfuric , o substantă chimica foarte periculoasă . Pe Venus temperatura este foarte ridicată . De fapt , gazul carbonic acumulat în atmosferă actionează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere : temperatura la sol ajunge până la 460 grade . Suprafaţa lui Venus este plină de platouri vulcanice . Se pare ca mulţi vulcani sunt înca activi . La fel ca Mercur , Venus nu are sateliţi .

Pământul
Pământul se află la aproximativ 150 de milioane de km de Soare . El efectuează miscarea de revoluţie în aproape 365.25 zile , iar cea de rotaţie în jurul propriei sale axe în 23h 56min 4sec . Aceasta este cea mai voluminoasă dintre cele patru planete telurice : ea are un diametru puţin mai mare de 12700 km . În jurul Pământului se află aer , un amestec de gaz conţinând 78% azot şi 21% oxigen . Specificul Pământului constă în faptul că este singura planetă pe care apa poate ramâne lichidă , favorizând astfel aparitia şi dezvoltarea vieţii . Această apa , care erodează treptat rocile contribuie şi la modificarea reliefului pe suprafaţa terestră. Temperatura cea mai ridicată pe Pământ este de +58 grade în Libia , iar cea mai scăzută de –89.9 grade în Antarctica . Pământul are un singur satelit : Luna .

Marte
Planeta Marte este situată la aproximativ 228 milioane km de Soare . Ea înconjoară Soarele în 687 de zile şi se învârteste în jurul propriei sale axe în 24 h 37 min . Diametrul său (6800 km) reprezintă puţin mai mult decât jumătate din diametrul Pământului . Din cauza slabei ponderabilităţi ( o treime din cea a Pământului ) ea nu a mai putut reţine decât un înveliş atmosferic neînsemnat . Acesta conţine 95.6% gaz carbonic , 2.7% azot , 1.6% argon şi urme de oxigen . Fiind mai departe de Soare decât Pământul , Marte este o planetă mai rece : temperatura la sol scade în mod curent la –50 grade şi nu depăşeşte niciodată 20 de grade . La fel ca Venus Marte păstrează urmele unei intense activitati vulcanice : aici pot fi observaţi cei mai mari vulcani ai sistemului solar , cu o înălţime de peste 20 km . Suprafaţa deşertică şi stâncoasă prezintă o frumoasă culoare rosiatică . De fapt rocile contin un oxid de fier care le dă o culoare oarecum asemănătoare cu cea a ruginei . Uneori au loc furtuni violente care ridică nori de praf . În jurul lui Marte se învârtesc doi sateliţi de dimensiuni mici : Phobos şi Deimos .

Planetele gigant
Dincolo de Marte se află două panete gigant : Jupiter şi Saturn . Uşor vizibile şi cu ochiul liber , ele au fost urmărite înca din antichitate . Cele mai concrete informaţii în privinţa lor au fost furnizate de sondele americane Voyager care le-au survolat între 1979-1981 . Spre deosebire de Pământ , Jupiter şi Saturn nu au o suprafaţă solidă : aceste două planete sunt două imense sfere de gaz .

Jupiter
Jupiter este cea mai mare dinte toate planetele sistemului solar : are un diametru de 11 ori mai mare decât cel al Pământului , o masa de 318 ori mai mare şi un volum de 1300 de ori mai mare . Jupiter se află la 778 milioane km de Soare . Acest gigant este înconjurat de o atmosferă densă pe bază de hidrogen şi heliu , în care circulă nori formaţi tot din gaze solidificate sau lichefiate : în special metan şi amoniac . Cum el se învârteşte foarte repede în jurul propriei sale axe ( mai putin de 10 h ) aceşti nori se întind la ecuator şi îl acoperă ca nişte brâuri . Norii aflaţi la exteior au aspect strălucitor , ceilalţi , în schimb , sunt intunecaţi . Aceste formaţiuni noroase sunt foarte turbulente : s-au observat turbioane enorme , care se modifică mai mult sau mai putin rapid . Unele dintre ele formează o imensa pată rosie , care i-a intrigat mult timp pe astronomi : este un uragan permanent , de patru ori mai mare decât Pământul . Nivelul superior al norilor este foarte rece ( -148 grade ) , dar cu cât se coboară spre interiorul planetei , temperatura şi presiunea cresc . În centrul lui Jupiter , temperatura atinge 30000 grade iar presiunea de 100 de milioane de ori mai mare decât la suprafaţa Pământului . Jupiter are 16 sateliti cunoscuţi . Patru dintre aceştia sunt sateliţi mari , cu o talie comparabilă cu cea a lunii : Io , Europa , Ganimede şi Callisto . Ceilalti sunt sateliţi , cu un diametru de câteva zeci de kilometri . Sondele americane Voyager au produs o adevarată surpriza dezvăluind faptul ca pe Io , unul din cei patru sateliti principali ai lui Jupiter , exista numerosi vulcani activi , chiar dacă suprafaţa sa este îngheţată . Atrasă , pe de-o parte de planeta gigant Jupiter şi , pe de alta de trei sateliţi mari ai acestei planete materia situată în interiorul satelitului Io este în permanentă deformată şi încalzită . Ea ţâşneşte periodic la suprafaţă prin nişte vulcani mari , cum este vulcanul Pele . Uneori lava de sulf este aruncată cu peste 3000 km/h la o inalţime mai mare de 200 km.

Saturn
Alt gigant , Saturn , are un diametru de 9,5 ori mai mare decât cel al Pământului , de 95 de ori masa acestuia şi de 750 de ori volumul lui . Saturn este situat la 1,4 miliarde de kilometri de Soare . La fel ca Jupiter , acesta este o sferă gazoasă care se învîrteşte foarte repede în jurul propriei sale axe ( în puţin mai mult de 10 ore ) . Dar Saturn este mai puţin des deoarece conţine mai mult hidrogen : Saturn ar putea să plutească pe apă ! Norii care îl inconjoară sunt animaţi de miscări foarte violente : adevarate cicloane . La fel ca Jupiter , Saturn are o sursă de caldură internă : el emite aproape de trei ori mai multă enrgie decât cea primită de la Soare . În jurul lui Saturn s-au descoperit 18 sateliti , printre care unul gigantic numit Titan , mai mare decât planeta Mercur .

Inelele lui Saturn
Marea particularitate a lui Saturn constă în sistemul de inele care îl înconjoară ; acesta este atât de amplu încât poate fi perceput chiar şi cu o lunetă de amatori . Galileo Galilei îl întrezăreşte încă din 1612 , dar abia olandezul Huygens va fi cel care va înţelege pentru prima oară fenomenul , în 1659 . De pe Pământ nu s-u descoperit decât sase inele , dar fotografiile realizate de sonda Voyajer au demonstrat ca ele sunt de ordinul miilor . Ele formeaza în jurul lui Saturn , în planul ecuatorului sau , un fel de disc imens , cu diametrul de 300000 km , dar cu o grosime de numai un kilometru . După pozitia lui Saturn în functie de pamint şi de soare , noi vedem aceste inele mai mult sau mai putin inclinate . Atunci când ele apar pe muchie sunt atat de subtiri incit nu le mai vedem . Aceste inele sunt alcatuite din blocuri de gheata şi pulberi care seinvirt în jurul planetei ca niste sateliti mici .

Inelele lui Jupiter
Sunt mai putin spectaculoase decât cele ale lui Saturn . Inelul principal are marginea exterioara la aproximativ 57000 kmde cei mai inalti nori ai atmosferei . Cu o inaltime de aproximativ 6000 km , el se prelungeste spre planeta intr-un halo difuz şi , în partea opusa printr-un inel exterior mare


Planetele indepartate
Dincolo de planetele gigant au fost descoperite alte planete de mari dimensiuni : Uranus şi Neptun . Foarte indepartate , aceste planete sunt greu de studiat de pe Pământ . Ele sunt cunoscute mai bine de când au fost survolate de sonda americana Voyajer 2 : Uranus în 1986 , Neptun în 1989 . În privinta lui Pluto , de acesta nu s-a apropiat nici o sonda spaţiala , raminind astfel destul de misterioasa.

Uranus
În 1781 , Uranus a fost observat prin telescop din intamplare de catre astronomul englez William Herschel , care a crezot la inceput ca este o cometa . El are de 4 ori masa pamintului şi de 15 ori masa acestuia . Se afla la 2,8 miliarde de km de soare . Mai mic şi mai dens decât Jupiter şi Saturn , Uranus este inconjurat la fel ca acestia de o atmosfera densa , pe baza de hidrogen şi heliu . Insa atmosfera lui contine şi un gaz care ii da o frumoasa culoare albastra : metan . Uranus este un adevarat ghetar : temperatura lui coboara sub –200 grade . Se crede ca nu contine hidrogen lichid metalic ci un nucleu de roci acoperit de un invelis dens de gheata . El este inconjurat de 10 inele de pulberi intunecate , care se desfasoara la o distanta intre 42000 şi 51000 km de centrul planetei . În jurul lui Uranus au fost reperati 15 sateiti : cei mai mari , în numar de 5 au fost observati de pe Pământ , ceilalti au fost descoperiti de catre sonda Voyajer 2 .
Neptun
Neptun a fost descoperit în anul 1846 , chiar în locul în care astronomul francez Urbain Le Verrier a calculat ca ar trebui sa se afle , fiindca numai prezenta sa putea explica anumite anomalii ale miscarilorlui Uranus . Neptun se afla la o distanta medie de 4,5 miliarde de km de Soare . Prin aspectul talia şi masa sa , Neptun este o adevarata sosie a lui Uranus , dar atmosfera lui estemai agitata . La diferite altitudini s-au observat nori deplasati de vanturi de peste 1000 km/h . Formatiunea cea mai spectaculoasa este o pata mare , intunecata , de marimea Pământului . Ea aminteste de marea pata rosie a lui Jupiter . Aceasta este un uragan enorm , al carui turbion are peste 600 km/h . La altitudine mai mare circula nori luminosi , foarte rapizi , formati fara indoiala din cristale de gheata di metan . Din cauza indepartarii mari faţă de Soare , Neptun primeste de 900 de ori mai putina enrgie solara decât Pământul . În acelasi timp , s-a constatat ca el emite de 2,7 ori mai multa energie decât primeste . Nu se cunoaste sursa acestei calduri interne , dar ea explica vilentele miscari ale atmosferei . Datorita lui Voyajer 2 , au fost identificate în jurul lui Neptun 3 inele cufundate intr-un disc de pulberi ; particularitatea celui din exterior este aceea ca reprezinta 3 arcuri mai conturate , de-a lungul carora exista mai multa materie . Neptun are 8 sateliti cunoscuti . Cel mai mare , Triton , este corpul cel mai rece observat vreodata în sistemul solar . Temperatura la sol este de –228 grade .

Pluto
Cand a fost descoperi , în 1930 , Pluto era cea mai indepartata planeta din sistemul solar . Dar , cum orbita sa are forma unei elipse foarte alungite , distanta de soare variaza intre 4,4 şi 7,4 miliarde de km . Astfel , din 1979 , Pluto se afla mai aproape de Soare decât Neptun iar acest lucru a durat până în martie 1999 . Cu un diametru mai mic de 2500 km , el este de proportii mai reduse decât Luna . Vazut de pe Pământ , dimensiunile sale sunt echivalente cu cele ale unei monede vazute de la o distanta de zeci de km ! Nu a fost survolat de nici o sonda şi ramane prea putin cunoscut . Se crede ca este format dintr-un nucleu de roci , inconjurat de un invelis de gheata . Suprafaţă sa ar putea fi acoperite cu azot şi metan inghetate . Planeta ar avea o atmosfera rarefiata care contine metan . Unii cred ca aceasta planeta este un fost satelit al lui Neptun . Ea ar fi devenit libera I urma coliziunii cu un alt corp . În 1978 i s-a descoperit un satelit : Charon . Diametrul sau , de ordinul a 1200 km , reprezinta aproape jumatate din cel al lui Pluto . În sistemul solar , nu exista alte exemple de satelit proportional atat de mare în raport cu planeta sa .

Asteroizi şi comete
Spatiul care separa principalele planete nu este gol : prin el circula o multime de astri mai mici , de dimensiuni foarte diferite . Acestea sunt micile planete sau asteroizii ; cometele care devin uneori vizibile cu ochiul liber în apropierea Soarelui ; blocuri de roca şi pulberi . Astrul care ar fi obtinut prin adunarea laolalta a tuturor acestor corpuri ar fi mult mai mic decât Pământul .

Asteroizi
Asteroizii sunt corpuri mici de roca . Cel mai mare Ceres are un diametru sub 1000 km . Cei mai mici au forme neregulate . Astronomii cred ca asteroizii sunt urme ale nebuloasei din care a aparut sistemul solar , care nu s-au putut aglomera pentru a forma o singura planeta din cauza puternicei atractii exercitate de Jupiter . Au fost deja inventariati peste 5000 de asteroizi dar , în fiecare an sunt descoperiti altii noi . Cei mai multi se observa intre orbita lui Marte şi ce a lui Jupiter , la distante cuprinse intre 320 şi 495 milioane de km de la Soare . Unii circula intr-o zona mai indepartata , dincolo de Neptun şi Pluto . Altii au orbite foarte alungite şi se apropie foarte mult de Pământ : astfel în 1937 Hermes , o stanca de mai putin de 1 km , a trecut la 780000 km de planeta noastra , respective la o distanta de aproape de doua ori mai mare decât cea dintre Pământ şi Luna . Sonda spaţiala americana Galieo , lansata spre Jupiter este prima care a fotografiat de aproape asteroizi : Gaspa , care masura 19/12 km în 1991 şi Ida , care masura 52/30 km în 1993 . Ambii au suprafete acoperite de cratere formate de impactul cu meteoriţi . În jurul asteroidului Ida a fost descoperita o mini-luna de numai 1.5 km .


Cometele
Ele au un nucleu de cativa km , format dintr-un amestec de gheata , blocuri de roca şi pulberi . Cand se apropie de Soare , acest nucleu se incalzeste şi emana gaze şi pulberi : atunci , se constituie în jur o aureola luminoasa , coama . Apoi aceasta se alungeste în directia opusa Soarelui şi formeaza o coada de gaz , albastruie , subtire şi rectilinie , şi o coada de pulberi , galbena , mai mare şi rectilinie . Aceste cozi au uneori o lungime de mai multe sute de milioane de km . În general , cometele isi pierd putin cate putin gazul , dar isi pastreaza nucleul de roca : astfel ele devin asteroizi . Alteori ele se dezintegreaza mai violent şi se prabusesc pe o planeta sau pe Soare . Anumite comete , numite periodice urmeaza orbite alungite care le poarta în mod sistematic în apropierea Soarelui : una dintre cele mei celbre este cometa Halley , care revine la aproximativ 76 de ani . La ultima sa revenire din 1986 ea a fost survolata de sondele spaţiale . Astronomii cred ca , intr-o regiune foarte indepartata de Soare , deci foarte rece , se misca miliarde de comete . De acolo ar veni cele pe care le observam noi . Conservate intact , ca intr-un congelator cometele permit astronomilor sa inteleaga mai bine cum s-a format sistemul solar .

Meteori şi meteoriţi
Pământul se intersecteaza în fiecare zi cu o multime de fragmente pe care le atrage . Cele mai mici ard complet în atmosfera şi cad pe sol sub forma unor pulberi foarte fine . Arzand , aceste fragmente fomeaza pe cer trene luminoase foarte frumoase : meteorii , numiti şi stele cazatoare . Fragmentele mai mari explodeaza uneori în atmosfera , dar nu ard în intregime . Ele se regasesc sub forma de meteoriţi . Unii savanti cred ca prabusirea unui meteorit enorm a fost fenomenul care a provocat în urma cu 65 milioane de ani disparitia unor specii de animale , inprincipal a dinozaurilor . În anumite perioade ale anului , de exemplu în jur de 12 august sau 9 ocombrie Pământul traverseaza orbitele unor comete de-a lungul carora au avut loc acumulari de fragmente . În timp ce traverseaza atmosfera terestra aceste fragmente formeaza stele cazatoare în numar mare , incat spunem ca are loc o ploaie de stele cazatoare . S-a calculat ca Pământul creste în fiecare an cu aproximativ 10000 tone , datorita materiei pe care acesta o matura din spaţiu .