joi, 11 septembrie 2008

Referat Astronomia - evolutie si descoperiri

Astronomia este, în opinia generala, cea mai veche dintr stiintele
naturii, originile acesteia întrezarindu-se în paleolitic (epoca veche
a pietrei), cea dintâi etapa a istoriei omului. Etimologia denumirii
atribuite acestei stiinte este de origine greaca, fiind compusa din
substantivele "astron" (astru) si "nomos" (stiinta). Obiectul de
studiu al astronomiei este, în consecinta, materia (în toate formele
sale de organizare) din univers: galaxii, stele, materie interstelara,
planete, sateliti naturali si artificiali ai planetelor, etc.

Este bine-cunoscut faptul ca "motorul" dezvoltari astronomiei ca
stiinta in-dependenta l-a constituit, înca de la origini, necesitatea
orientarii spatio-temporale, a marcarii precise a unor evenimente cu
importanta practica.

Fara îndoiala, progresul hotarâtoras astronomiei antice a fost
determinat de civilizatia greaca. Din pacate, textele învatatilor
greci antici nu ne-au parvenit, însa informatii relevante privind
contributia decisiva a civilizatiei grecesti, începând cu secolul al
VI - lea î. Ch. în studiul astronomiei sunt consemnate cu
minutiozitate în texte târzii.

Pentru greci, toate domeniile cunoasterii obiective încep de la Homer.
Acesta îsi merita pe deplin atributul de parinte al geografiei, însa
tot el ajunge primul la notiunile de "orizont" si "cerc arctic".
Informatiile scrise privindaceste contributii sunt cuprinse în
magistrala "Geografie" a lui Strabon, scrisa de catre acesta în
secolul 1 d.Ch. Homer remarca stelele care nu apun niciodata si
numeste cercurile descrise de acestea pe sfera cereasca "cercuri
arctice". Între ele, Homer remarca Ursa, cea mai stralucitoare
constelatie din cercul de stele mereu vizibile pe bolta cereasca a
Greciei.

Thales din Milet, unul din cei 7 întelepti ai Greciei, a carui viata
se desfa-soara cel mai probabil între anii 624-548 î.Ch. a initiat la
Greci studiul sistematic al naturii si al matematicii. Întemeietor al
scolii Ioniene, Thales considera apa ca ele-ment fundamental în
Univers. Referitor la structura acestuia, Thales afirma (în opi-nia
lui Strabon) ca: "Pamântul, centrul Universului, are forma unei
farfurii întinse ce pluteste pe apa. Deasupra lui se gaseste bolta
cerului, fixa si solida, de care sunt prinse stelele. Apa, elementul
primordial, umple la nesfârsit spatiul de sub Pamânt si de deasupra
boltei ceresti".

Pythagoras (581-500 î.Ch.) întemeietorul celei mai importante scoli
filozo-fice a Greciei antice, s-a nascut în Samos. A fost matematician
celebru, creator al acusticii, dar si autor al unui numar important de
descoperiri astronomice. Acesta a depasit pe înaintasii sai
considerând, primul, ca "Pamântul are forma sferica, ca si ceilalti
astri". De asemenea, Pythagoras contrazice primul, în mod direct,
conceptia geocentrica. Pamântul nu mai sta în centrul Universului, ci
îsi ocupa locul sau lipsit de privilegii între ceilalti astri.
Împreuna cu discipolii sai cei mai importanti (Philolaos, Ecphantos,
Heracleides Ponticul si Aristarchos). Pythagoras a observat ca Soarele
parcurge drumul sau zilnic de la est catre vest si simultan se înalta
(înce-pând cu solstitiul de vara), relevând doua miscari aparent
distincte, diurna si anuala. În mod special trebuie remarcat faptul ca
Ecphantos, unul dintre cei mai tineri pythagoreici, a ajuns primul la
ideea miscarii Pamântului în jurul axei sale. Heracleides Ponticul a
remarcat o anumita dependenta a planetelor Mercur si Venus fata de
Soare, iar mai târziu, în secolul III, Aristarchosdin Samos a aratat
primul ca Soarele este incomparabil mai mare decât Pamântul. Un alt
fapt important precizat de Strabon este acela ca Pytheas Messaliotula
fost primulcare a identificat pe cer locul Polului si a definit cercul
polar.

Un alt mare erudit al antichitatii, Erathostenes, nascut în colonia
greaca Cyrene (aflata pe teritoriul de nord al Libiei) în jurul anului
284 î.Ch. este acela care a evluat pentru prima data în mod stiintific
circumferinta Pamântului. Un alt mare geometru, Apoloniu din Pergam
(250-180 î.Ch.) , introduce pentru prima data epiciclurile si
deferentii pentru a explica miscarea anuala aparenta a planetelor,
intens folosite în secolele urmatoare.

Cel mai mare astronom al antichitatii, Hipparchos s-a nascut în 190
î.Ch. în Niceea Bythiniei si a trait în insula Rodos. Desi s-a
mentinut în cadrul rigid al sistemului geometric, Hipparchos a
calculat (folosind epiciclurile si derentii) table destul de precise
ale miscarii Soarelui si Lunii, fiind în masura sa ofere predictii
precise ale eclipselor. El este, conform datelor cunoscute pâna acum,
descoperitorul fenomenului de precesie si autorul unui catalog stelar
cuprinzând 1080 de stele. Claudiu Ptolomeu (90-160 d.Ch.) încheie
seria marilor astronomi ai Greciei antice, autor al monumentalei
"Megale sintaxis" care preia si dezvolta cele mai importante rezultate
ale predecesorilor sai, în special ale lui Hipparch. Tot acesta,
studiaza pentru prima data refractia astronomica a luminii provenite
de la astrii.

Cinsprezece secole mai târziu, Nicolai Copernic (1473-1543) a publicat
în anul mortii sale monumentala: "De revolutionibus orbium
coelestium", precedata de o varianta în manuscris mult mai restrânsa
(intitulata "Comentariolus") în care a fundamentat
sistemulheliocentric al lumii, chiar daca unele inexactitati erau
mentinute (Soarele este centrul Universului, orbitele planetelor sunt
circulare iar vitezele acestora sunt constante). La 7 ianuarie 1610,
Galileo Galileidescopera cei patru sateliti giganti ai lui Jupiter
(care îi poarta si numele) si în aceasi perioada Johannes Kepler
descopera pe baza datelor observationale puse la dispozitie de Tycho
Brahe adevaratele legi de miscare ale planetelor, pe baza carora Isaac
Newton descopera cauza acestor miscari , formulând Legea atractiei
universale.

Secolele XVII si XVIII sunt marcate de o evolutie spectaculoasa a
instrumentelor astronomice si a tehnicilor de observare. Demne de
remarcat pentru evolutia navigatieiastronomice sunt constructia
sextantului (1730), al carui principiu fusese remarcat înca de Newton
si constructia primului cronometru în 1761, care mentinea timpul
mijlociu la Greenwich, cu o precizie de 0,1 secunde, permitând
navigatorilor determinareadeterminarea cu o precizie corelata a
longitudinii geografice (ca diferenta între timpul locului si timpul
la Greenwich). La începutul secolului al XIX - lea, Gauss elaboreaza
metoda analitica de determinare simultana a latitudinii si
longitudinii, pentru ca cu sase decenii mai târziu Marq de
Sant-Hillaire sa elaboreze (având ca predecesori straluciti pe Summer
si Achimov) teoria dreptei de înaltime baza astronomiei nautice
moderne. Toate aceste geniale desco-periri, si multe altele care nu au
fost amintite, pun astazi la dispozitia navigatorilor instrumente
precise de determinare continuua si precisa a pozitiei navei. Dintre
aces-tea, sistemul global de pozitionare prin satelit GPS ofera un
model perfect de aplicare a principiilor clasicee de pozitionare din
astronomia secolului al XVIII - lea la ultra - tehnologia secolului
XXI.

COSTACHE VLAD

Niciun comentariu: